Nimeni nu poate nega faptul că unele lucuri s-au schimbat în şcoala românească, dar nici nu poate spune că aceste schimbări au avut vreun efect asupra educaţiei generaţiilor care au terminat şcoala în perioada post-decembristă: multe schimbări, dar reformă ioc (v. şi postul anterior). Cum putem dovedi acest lucru ? Destul de simplu, zic eu, pentru că există trei mari seturi de dovezi în acest sens.
1. Rezultatele elevilor români la evaluările internaţionale au fost slabe (vezi, în acest sens, site-urile organizaţiilor care se ocupă de administrarea acestora: pentru TIMSS si PIRLS, v. http://timssandpirls.bc.edu/iar pentru PISA http://www.oecd.org/pisa/– tocmai s-au pubicat cele 4 volume de date de la PISA 2012). Comentariile sunt de prisos şi, mai mult, în toată această perioadă, nu s-au discutat, sub nicio formă, competenţele evaluate prin aceste testări internaţionale, dacă sunt ele utile sau nu, din perspectiva modelului uman care ar fi trebuit promovat prin „reforme”.
2. Persistenţa problemelor identificate, la nivel de sistem, în diferite rapoarte. O analiză „istorică” a problemelor învăţământului este utilă dintr-un motiv evident: apariţia sau reapariţia unor probleme în dezbaterea publică indică lipsa sau inadecvarea soluţiilor. Am analizat:
· „Reforma învăţământului din România. Condiţii şi perspective”, lucrarea Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei din 1993, primul document cu valoare diagnostică şi strategică recunoscută de toţi factorii interesaţi (inclusiv de oficialităţi).
· „Staff Appraisal Report – Romania” (1994), care a fundamentat Proiectul de reformă a învăţământului preuniversitar, co-finanţat de Banca Mondială, cea mai ambiţioasă şi mai complexă iniţiativă reformatoare postrevoluţionară (1995 şi 2002).
· Analizele de politici educaţionale realizate sub egida OECD (“Reviews of National Policies for Education. Romania” din 2000; „Reviews of National Policies for Education: South Eastern Europe 2003 – Volume 2: FYROM, Moldova, Montenegro, Romania, Serbia” din 2003).
· „România educaţiei, România cercetării. Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării” – raportul din 2007 al Comisiei prezidenţiale special constituite în acest scop.
Toate aceste documente au identificat cam aceleaşi probleme: lipsa capacităţii de analiză şi planificare strategică; inadecvarea resurselor pentru educaţie – umane şi financiare; structura sistemului (centralizarea excesivă şi gradul redus de participare la decizie a diferiţilor actori sociali; finanţare centralizată, rigidă, netransparentă, neechitabilă); probleme privind curriculumul (supraîncărcat, cu relevanţă scăzută şi centrat pe informaţie) şi evaluarea rezultatelor învăţării (predominant sumativă, având ca scop principal selecţia) şi, mai ales, cele legate de accesul şi echitatea educaţiei (acces insuficient la educaţie preşcolară; procent mare de neşcolarizaţi şi de abandon şcolar, mai ales în mediul rural; excluderea copiilor de etnie romă şi a celor cu CES). Îngrijorător este, însă, faptul că, dacă judecăm evenimentele în succesiunea lor, în 2007, pe lângă problemele „endemice”, evidenţiate în toaterapoartele menţionate, au reapărut multe din problemele identificate în 1993 şi 1994, care dispăruseră în analizele ulterioare, ceea ce indică fie lipsa de soluţii, fie o rezolvare inadecvată sau nesustenabilă. În 2007 era deja evidentă disocierea sistemului rămânesc de învăţământ de liniile de evoluţie înregistrate în Uniunea Europeană, fapt accentuat în perioada următoare (v. şi mai jos).
3. Lipsa oricărei corelaţii dintre schimbările introduse în sistem şi evoluţia principalilor indicatori (referitori la participare, eficienţa internă şi externă a educaţiei etc.) sau o corelaţie negativă cu aceştia este o altă dovadă a „schimbării fără reformă”. Pentru a vedea cum stam la aceşti indicatori, pot fi consultate Rapoartele privind Starea Învăţământului (de pe site-ul Ministerului), dar şi documente europene (de exemplu, Education and Training Monitor 2013 la http://ec.europa.eu/education/library/publications/monitor13_en.pdf, sau fişa României referitoare la principalii indicatori ai Strategiei Europene EU 2020 la http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/informat/country2013/country_ro_en.pdf. Analizând acest ultim document m-a întristat faptul că noi stabilim minimul european pentru foarte mulţi dintre aceşti indicatori…
Deci, cel mai probabil răspuns la întrebarea din titlu este nicăieri: pe baza a ceea ce ştim, schimbările introduse nu au reformat nimic. Un exemplu tipic este Raportul, din mai 2008, aferent Evaluării interim a Strategiei Descentralizării Învăţământului Preuniversitar, realizată în cadrul proiectului PHARE/2005/017-553.05.03 (contractat de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi al cărei beneficiar a fost Ministerul Educaţiei): impactul aşa-zisului „pilot” de descentralizare, realizat în 8 judeţe, a fost minim, nexistând diferenţe de performanţă şcolară în judeţele pilot faţă de celelalte judeţe.
Un alt răspuns posibil, care, cred eu, ar trebui analizat mai temeinic şi pe larg: nu ştim încotro merge şcoala românească, pentru că, în afara dovezilor circumstanţiale prezentate mai sus, nicio politică publică din domeniul educaţiei (cu excepţia celei de mai sus) nu a fost supusă, în ultimii 15 ani cel puţin, unei evaluări independente şi profesioniste în privinţa impactului şi a beneficiilor sociale generale. Noi nu avem încă nici voinţa de a evalua politicile publice din domeniul educaţiei, dar nici de a utiliza rezultatelor evaluărilor existente pentru a elabora sau ajusta politicile publice (un exemplu fiind faptul că raportul din 2008, menţionat mai sus, nu a fost semnat de ministrul de atunci şi a fost, mult timp, „la secret”).
Deci, se poate afirma că singurul motiv de schimbare a fost „voinţa politică”, un voluntarism, nesusţinut cu date şi cu rezultatele unor evaluări independente, care a avut ca scop doar să demonstreze că „ceilalţi” au fost „răi” iar noi, aflaţi acum la putere, trebuie să ne luptăm cu „greaua moştenire” şi cu oamenii puşi de vechea conducere. Se uită, astfel, faptul că un sistem durabil de educaţie, (dar şi de sănătate, de administraţie publică, de transport…) nu se poate construi pe durata unui mandat. Toate acestea în condiţiile în care, la conducerea Ministerului Educaţiei, s-au perindat, din ’90 încoace, peste 15 miniştri şi circa 25 de secretari se stat pentru învăţământul preuniversitar (cărora, recunosc, le-am cam pierdut şirul) socotindu-i doar pe cei care au apucat să conducă…
Deci, ce-i de făcut ?
0 Comentarii