Ieri a avut loc o dezbatere interesantă având ca subiect cele trei variante de planuri cadru de învățământ și, ca element de ”breaking news”, cea de-a patra propunere (cu argumentarea subsecventă), venită de la ”secesioniștii” din grupul de înțelepți înființat de Minister pentru a pregăti reforma. Dezbaterea a fost organizată de sindicate și s-a bucurat de atenție la cel mai înalt nivel. De ce a fost interesantă această dezbatere?
- Pentru că a devenit foarte clar că dezbaterea de tipul ”ne facem că discutăm, dar facem tot ce vrem noi” nu mai ține!
- Pentru că suntem în acel ”tipping point”, care va decide, pentru următorii 20 de ani, situarea noastră în contemporaneitate sau în Evul Mediu (în privința educației, desigur…).
- Pentru că masa critică pentru o reformă reală, consistentă și consecventă (nu doar schimbări superficiale de dragul schimbării) începe să se configureze, iar presiunea societății civile și a mediului de afaceri, în sens reformator, a crescut exponențial în ultimii trei ani.
- Pentru că sindicatele au înțeles că trebuie să fie parte a soluției ( = reforma), și nu a problemei ( = calitatea slabă a educației).
- Pentru că dezbaterea publică online a arătat că actorii doresc schimbarea planurilor cadru dar, după ce facem suma algebrică a propunerilor, concluzia este că planurile actuale sunt, de fapt, cele mai bune. Ca urmare, indiferent ce faci, jumătate dintre actori vor fi mulțumiți, jumătate vor fi nemulțumiți, consensul iliescian devenind iluzoriu.
- Nu în ultimul rând, pentru că reforma este sprijinită deschis și palpabil de două instituții importante ale statului – Președinția și Guvernul – care, mare minune, demonstrează chiar că pot conlucra (așa cum s-a văzut în ultimul an).
Pe fondul unui management deficitar al timpului (problemă cronică a reuniunilor organizate în România), care a redus timpul de dezbatere de la două ore și jumătate la o oră și pentru că la dezbatere au fost prezente multe persoane care au avut, pe bune, ceva de spus, nu am mai apucat sa exprim un punct de vedere. Și poate a fost mai bine așa, pentru că au vorbit (în afara liderilor sindicali și oficialilor de nivel înalt) mai ales reprezentanții beneficiarilor (elevi și părinți) și experții în educație.
Dar, nu-i bai! Astfel de ocazii vor mai fi și, nu-i așa, există și alte mijloace pentru a spune ceea ce am de spus, cu atât mai mult cu cât nu m-aș fi referit la tema dezbătută – planurile cadru. Și acest lucru nu pentru că tema respectivă nu e importantă, ci pentru că soluția depinde de rezolvarea, prealabilă, a altor probleme. Deci, dacă aș fi avut ocazia să iau cuvântul la acea dezbatere aș fi zis:
1. Ce reformăm?
Discuția despre planurile cadru distrage atenția de la probleme de fond, mult mai importante, în opinia mea, de natură culturală. În primul rând, cultura organizațională și profesională dominantă în educație este centrată pe ”dictatura majorității” (”majoritatea membrilor sindicali doresc…”; ”majoritatea experților spun și dreg… ”, ”majoritatea respondenților la chestionar consideră…” etc.) și pe ”modelul unic” (chiar întrebarea pretext din materialul introductiv vorbește despre ”profilul de personalitate către care tindem”).
Diversitatea este încă o idee exotică și, pe cale de consecință, avem școli discriminate în funcție de rezultate, avem elevi discriminați (romi, săraci, cu dizabilități, dislexici etc.), avem elevi sancționați pentru că au îndrăznit să contrazică sau să se plângă de un profesor, avem elevi depunctați pentru că au soluționat o problemă altfel decât profesorul corector etc.
Dezbaterile au arătat, însă, că punctele de vedere sunt diverse, adesea ireconciliabile (de exemplu, dezbaterea privind orele de istorie, de limbă latină etc.), fiecare parte venind cu argumente pertinente. Deci, dacă toată lumea are dreptate și nu se mai poate identifica un model unic, care să mulțumească pe toată lumea, soluția vine de la sine: deschiderea sistemului la diversitate. În loc să alegem între variantele de plan cadru (3, 4 sau, de ce nu, 25), am putea să le aplicăm pe toate, după pilotare și cu condiția demonstrării rezultatelor învățării / competențelor intenționate. Cu alte cuvinte ”spune-mi unde vrei să ajung, dar nu-mi dicta, nu-mi prescrie un drum unic către acea destinație”. Este ceea ce am numit ”reforma ne-otova”.
2. Cum reformăm?
Deschiderea sistemului la diversitate se poate realiza, ”inside the box” în două moduri esențiale:
- ”soft” – creșterea ponderii curriculumului opțional, corelată cu metode didactice noi, cu folosirea TIC la clasă și cu o deconcentrare moderată – este o cale sigură dar, de regulă, lentă și relativ scumpă;
- ”hard” – descentralizarea rapidă și brutală a sistemului, școlile împreună cu autoritățile locale fiind lăsate să se descurce singure, cum pot – este calea rapidă și ieftină de diversificare, dar foarte riscantă, pentru că duce, de multe ori, la adâncirea decalajelor (v. cazul Ungariei).
O soluție, care se poate dovedi și ieftină și sigură, dar ”outside the box”, ar fi înlocuirea ”sistemului” cu ”sisteme”. ”Ieftină”, pentru că schimbările ar fi introduse treptat, pe măsura construirii capacității și a procurării resurselor necesare. ”Sigură”, pentru că toate schimbările ar fi verificate înainte de aplicarea pe scară largă.
Concret, ca propunere realizabilă în termenul de un an pe care și l-a asumat guvernul, ar fi aplicarea art. 26 din LEN, care se referă la înființarea școlilor pilot, experimentale și de aplicație (v. și http://deceeducatia.blogspot.ro/2015/12/pentru-o-scoala-altfel-8-de-la.html), care vor permite:
- pe termen scurt: pilotarea schimbărilor înainte de aplicare și ajustarea lor în urma confruntării cu situațiile diverse, reale, de funcționare;
- pe termen mediu: diversificarea modelelor curriculare și adaptarea lor la o societate aflată în plin proces de diversificare și de amestec inter-cultural;
- pe termen lung: acumularea schimbărilor de succes, care răspund cel mai bine nevoilor individuale, comunitare și sociale, în fiecare caz în parte; se va ajunge la reformarea educației nu prin schimbarea actualului sistem (monolitic, inert și imposibil de schimbat altfel decât punând o bombă sub el), ci prin înlocuirea lui: fiecare școală va deveni ea însăși un sistem, o ”alternativă educațională” față de școlile din jur.
3. Cu ce reformăm?
Despre problemele financiare am mai scris: despre subfinanțare (cel mai mic procent din PIB alocat educației din UE), despre salariile profesorilor (cele mai mici salarii din UE pentru profesorii debutanți), despre folosirea aiurea a banilor pentru infrastructură, manuale și echipamente (renovăm școli pentru a le închide și vrem să cumpărăm tablete pentru toți copiii, atunci când mai bine de jumătate dintre profesori sunt ostili manualelor digitale iar aceeași proporție dintre elevii din mediul urban au deja tablete) etc.
Ca urmare, pe termen scurt, propunerea ar fi semnarea unui pact social (guvern – sindicate) și politic (cu partidele care contează) privind creșterea alocărilor pentru educație (inclusiv pentru salarii), cu 0,3% – 0,5% din PIB anual, până la 6-6,5% din PIB în 2025 (cel care zice că poate face acest lucru de la un an la altul este fie incompetent, fie mincinos). Și să vedem care partid politic și care sindicat va îndrăzni să declare că îmbunătățirea calității educației nu reprezintă o prioritate … Acest pact ar avea mai mult succes decât cel inițiat (top-down) de fostul președinte, pentru că ar avea o componentă civică mult mai importantă: educația tinde să devină, în sfârșit, subiect electoral – spre disperarea așa-zișilor analiști politici, care au râs când le-am spus că educația ar trebui să devină un astfel de subiect…
4. Cu cine reformăm?
Evident, nu cu profesori slab calificați, cu salarii mici, fără un orizont clar privind cariera etc. (lucruri spuse și răs-spuse). Dar, în absența unei viziuni integrate, orice schimbare într-un loc este anulată de lipsa schimbării în alt loc. De exemplu: degeaba ai masterat didactic, dacă selecția noilor profesori este tot negativă, din cauza salariilor derizorii de la intrarea în învățământ; degeaba crești salariile, dacă nu corelezi aceste creșteri cu progresul elevilor (obținerea rezultatelor învățării și ”starea de bine”).
Ca, urmare propun, pe termen scurt, adoptarea unei strategii naționale privind dezvoltarea resurselor umane din educație, pentru cel puțin 10 ani, care să abordeze unitar, coerent și integrat toate aspectele esențiale: formarea inițială, inserția profesională, dezvoltarea profesională continuă și sprijinul profesional pe tot parcursul carierei, sistemul de îndatoriri profesionale și de normare a activității (inclusiv evaluarea performanței profesionale), sistemul de salarizare și de promovare în carieră la care se adaugă un management previzional al resurselor umane la nivel central. Această strategie va trebui, cred eu, să-și propună, printre altele, să se ajungă, până în 2025, la un salariu minim în învățământ de peste 90% din PIB/locuitor și la un salariu mediu de cel puțin 120% din PIB/locuitor.
5. Cum știm dacă am reformat?
Întrebarea de mai sus a fost ieri absentă. Ea este, de altfel, absentă, în general, la nivelul discursului public. Deși toată lumea țipă că avem rezultate slabe la PISA și la alte evaluări naționale și internaționale și că stăm prost la mulți indicatori esențiali, nu ne interesează evaluarea a ceea ce am făcut. Puține din politicile publice din educație din ultimii 20 de ani au fost evaluate și, de multe ori, când evaluăm o facem cu picioarele (fără indicatori, fără ținte, cu instrumente făcute după ureche etc.) sau evaluăm ca să pedepsim, nu ca să îmbunătățim (v. și http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/07/scoala-romaneasca-de-la-greseala.html). De aceea, nici nu ne prea interesează să formulăm scopuri sau obiective evaluabile – nici la clasă, pentru elevi, nici pentru profesori, nici pentru școli, nici la nivel de sistem. De exemplu, ne propunem ținte care se referă la fenomene interne (curiozitatea, dorința, sensibilitatea, ”să aibă o scară de valori” etc.). Chiar aș vrea să văd un instrument, pentru uzul școlii sau la nivel de sistem, de evaluare a ”sensibilității la manifestări culturale” sau care să verifice dacă elevul are o ”scară de valori”. Și, apoi, după aplicarea cestui instrument, va trebui să decidem ce facem cu cei pe care îi declarăm ”insensibili” sau fără ”scară”. Îi lăsăm repetenți? Îi pedepsim altcumva?
Pe scurt, nu știm, nu putem, nu vrem să facem o evaluare profesionistă, acest lucru fiind dovedit și de lipsa bugetelor alocate distinct pentru evaluare (mai ales pentru evaluarea de impact) în tot ce înseamnă plan, program, proiect sau strategie.
Ca urmare, propun, pe termen scurt, o strategie națională de evaluare, care să cuprindă:
- dezvoltarea capacității de evaluare la toate nivelurile sistemului (profesor, director, școală, inspectorat, autorități locale, minister, agenții etc.);
- alocarea în bugetele entităților publice (indiferent de nivel și de tip) a unor sume dedicate evaluării externe, independente (cu audit de performanță în privința modului de utilizare a acestor bugete);
- evaluarea independentă obligatorie (ex-ante, intermediară și ex-post) a politicilor publice propuse (după exemplul britanic);
- unificarea bazelor de date, inter-operabilitatea lor și deschiderea lor către public, pentru a fundamenta evaluarea și decizia de îmbunătățire pe fapte și pe date.
În încheiere, vreau să-mi exprim temerea că istoria se repetă: am mai avut o reformă care arăta excelent pe hârtie (unii chiar luând-o ca model), dar care nu a dus la o schimbare reală a practicilor educaționale. Această ”reformă” a avut un ”merit”: a dezvoltat și mai mult ”dubla gândire”, gândirea de tip ”zicem ca ei și facem ca noi”, care a înflorit în comunism. Profesorii (mai ales în absența unui sistem de evaluare adecvat) vor învăța repede ce să spună și ce să facă pentru ca șefii lor să fie mulțumiți (chiar dacă se vor plânge, post factum, pe la colțuri), iar aceștia din urmă vor declara, triumfători: ”Am învins!”.
Doar un scurt exemplu: la clasa pregătitoare, mulți învățători, cu binecuvântarea inspectorilor de specialitate, fac tot ceea ce făceau înainte, pe vechea programă, la clasa I. Și, atunci, începi să te întrebi:
La ce bun?
Intradevăr, sistemul de învățământ merge la stânga în timp ce semnalizează drepta. Asta e imaginea pe care o am eu relativ la afirmația privind "dubla gandire".
Sunt de acord și susțin tot ce ai spus. Există însă și o modalitate subversivă de a produce schimbarea în bine, adecvarea școlii la dinamica socială (cu tot ce implică ea) și anume, folosirea în sens pozitiv a gândirii "să zicem ca ei și să facem ca noi". Cine ne împiedică să facem calitate în educație, în condițiile actuale? Cine ne împiedică bunăoară să tratăm elevii și părinții cu respect? Cine ne împiedică să le ascultă păsurile? Cine ne împiedică să adecvăm cunoștințele la nevoile concrete, reale? Cine ne împiedică să ne respectăm între noi (profesorii) și să lucrăm în echipă, să cooperăm, să ne asumăm soluții, să avem inițiativă? Într-un cuvânt, să instaurăm calitatea. Răspunsul meu este: propriile noastre limite, propriile noastre prejudecăți, propriile noastre orgolii. Crezi că o schimbare de curriculum va rezolva aceste probleme. Crezi că dacă s-ar dubla salariul oamenii se vor schimba, așa pur si simplu. Da, este vorba cultură organizațională, este vorba de leadership, este vorba de imaginea de sine scăzută a personalului didactic și în consecință de lipsă de respect de sine. De acord că:
– trebuie investit în creșterea salariilor, dar pe altă platformă, care să stimuleze munca de calitate a profesorilor, implicarea, asumarea, responsabilitatea etc.
– profesionalizarea profesorilor pentru a putea fi ei inșiși creatori de curriculum la nivelul școlii, în funcție de nevoi, resurse, etc. Rolul scolii fiind acela de a crea căi accesibile de atngere a scopurilor instruirii și educării;
– Rolul ministerului nu ar trebui sa fie acela de trasare a directiilor si rutelor ci doar de stabilite a tintelor de atins. Scoala va găsi ruta cea mai eficientă. de aceea avem nevoie de profesori care nu doar să predea ci să fie manageri educaționali și lideri ai schimbării, iar pentru asta, lucru care mi se pare, aproape imposibil de realizat, azi, este..
– schimbarea din temelii a învățământului universitar (în domeniile care ne privesc), a sistemului de selecție și angajare a profesorilor și directorilor de școli, a sistemului de evaluare de parcurs și de evoluție în carieră, de care ar trebui să depindă și salarizarea;
– salarizare pe măsura rezultatelor (nu la număr de ore, ca in șantier) și când spun asta nu ma refer la rezultate academice doar, ci la valoarea adaugată (sau nou creată) în planul evoluției și dezvoltării copiilor din punct de vedere al comportamentelor dezirabile, abilităților de comunicare și relaționare, al stării personale etc.;
– oamenii trebuie platiți pentru ce fac (bine, apreciat de beneficiari) în școală, nu pentru cat timp petrec în școală.
– obiectivele inspecțiilor școlare ar trebui schimbate pentru ca acestea să determine schimbarea. Am auzit inspectori care spun . Ce înșelege un profesori dintr-o asemenea exprimare? Ca nu face bine. Daca profesorul este slab de inger, va face ceea ce a spus .
A discuta doar acele variante de plan cadru este atat de putin si mai ales atat de superficial, incat am sentimentul ca fie ne intereseaza și investim mai mult in calitatea ambalajului decat a continutului, sau, că nu facem decat să bagam toata puterea bateriei in claxson, adica mult zgomot pentru nimic.
MANAGER VERSUS DIRECTOR DE ŞCOALĂ ?
Directori de şcoli care, ca nişte cocoşi focoşi nu iartă nimic din propria ogradă iar la diferitele ocazii se laudă libidinos cu cuceririle amoroase extraconjugale, crezând că astfel îşi sporesc faima de bic comunal.
Directori de şcoli care se ploconesc cu umilinţă în faţa şefilor fără a încerca nici un pic de mândrie sau orgoliu profesional ori intelectual dar care devin fermi şi intransigenţi cu subalternii care trebuie să fie la fel de umili în faţa lor ca un fel de lege a compensaţiei parşiveniei.
Directori de şcoli care intermediază cu câstig note, medii, corigenţe, examene, posturi, ocazii cu care îşi desfăşoară un întreg arsenal de rugăminţi, ameninţări, apropo-uri, bârfe şi scorneli la adresa subalternilor care se interpun vremelnic în faţa lăcomiei lor fără seamăn.
Directori de şcoli care nu se simt şi nu sunt responsabili ca tuturor subalternilor şi tuturor elevilor să le fie drag că împreună, cu aspiraţiile şi cu posibilităţile lor mai mari sau mai mici, alcătuiesc o familie numită şcoala tuturor.
Directori de şcoli care judecă cu două unităţi de masură: una îngăduitoare şi tolerantă pentru clica personală şi alta neiertătoare şi neîndurătoare pentru restul subalternilor.
Directori de şcoli care atunci când doi subalterni se ceartă îi pun pe fiecare să-l reclame în scris pe celălalt, îngroşând astfel conţinutul dosarelor de tip securist ale tuturor angajaţilor pentru ca, atunci când va fi cazul şi un neascultător va ieşi din rând să-i arate pisica dimpreună cu dosarul său plin de bube pentru ca astfel ordinara manipulare să fie mai lesnicioasă.
Cerem scuze tuturor acelor directori de şcoli care, prin tot ceea ce au facut şi fac, dovedesc, fără nici cea mai mică umbră de îndoială, că nu se identifică sub nici o formă cu acest lugubru personaj pe care l-am numit directorul de şcoală invocând drept posibilă scuză faptul că realitatea concretă, România de dincolo de aparenţe sau România profundă-cum a mai fost cândva catalogată, ne-a impus şi ne-a expus în toată splendoarea şi goliciunea sa naturală acest adevăr crud, dar un adevăr care chiar dacă doare, cu siguranţă vindecă.
Iată de ce încercăm să schiţăm măcar, portretul opus celui de dinainte, a celui care, indiferent că este numit MANAGER sau DIRECTOR, se identifică cu şcoala pe care o conduce şi se simte responsabil şi răspunzător de bucuriile şi mai ales de necazurile, de realizările şi mai ales de nerealizările, de visurile şi de coşmarurile, de idealurile şi de abisurile, de aspiraţiile şi de căderile tuturor elevilor şi profesorilor care îi urmează şi îi sprijină cu respect, cu admiraţie şi mai ales cu preţuire. Aceştia redau speranţa şi încrederea şcolii româneşti că poate să redevină adevarata instituţie de educaţie şi de redeşdeptare morala de care societatea românească are urgentă şi imediată nevoie.
"Evident, nu cu profesori slab calificați, cu salarii mici, fără un orizont clar privind cariera etc. (lucruri spuse și răs-spuse)."
De unde iei alții?
Din acest motiv, condiția esențială pentru aplicarea oricărui program / oricărei măsuri de reformă este realizarea acelei strategii pentru dezvoltarea resurselor umane în educație, care să ducă inclusiv la creșterea atractivității profesiunii. Ulterior, pe măsura și împreuna cu creșterea atractivității și a salariilor, vor trebui gândite programe pentru a-i învăța pe cei care nu știu, a-i ajuta pe cei care nu pot și, la nevoie, a-i obliga pe cei care nu vor (sau a-i ajuta să-și găsească alt loc de muncă).
Sunt de acord cu multe din lucrurile spuse de Dumneavoastra in care aveti dreptate, dar, judecind realist, mai avem foarte multi ani de lucru la formula Manager Educational.
Primul pas ar fi disparitia politicului din numirea directorilor, insa realist vorbind, odata numit un director apolitic scoala ramine fara fonduri asa ca mai bine nu comentam varianta aceasta.
Realitatea este ca nu suntem inca pregatiti sa luptam pentru elevii nostri cu adevarat. Disolutia sociala in care ne zbatem produce monstrii care mutileaza educatia!
PILOTAREA este esentiala.Nu se poate fara pilotare.
Presupune costuri greu de estimat, dar daca vrem sa aratam adevarul trebuie sa avem incredere si in statistici.:) sau cum spune romanul sa taiem coada la …
Aici ati exprimat marele adevar, speram foarte multi profesori ca sistemul se va adapta si va dovedi flexibilitate,are resurse, traim cea mai favorabila conjunctura din ultimii 25 de ani pentru reforme reale in invatamint.
Autonomia promisa scolilor care trebuie scoase de sub umbrela "protectoare" a ISJ-urilor si promovarea reala a relatiei sociale -profesor parinte comunitate – pentru binele copiilor-deviza cheie a unui nou inceput.
Benefic desigur printr-o remunerare corespunzatoare a cadrului didactic actual dar mai ales o schimbare radicala a formarii universitare a viitorilor dascali, printr-o reforma profunda a specializarilor : didactic, …cercetare, …productie. Ambiguitatea specializarilor universitatare pe linie didactica, lipsa unor directii clare de formare profesionala a studentilor care ar trebui alesi dintre cei mai buni absolventi pentru a preda in scoli,inseamna faliment sigur pentru educatie. Dupa 30 de ani de la absolvirea facultatii regret sa constat ca suntem mult mai jos decit eram in 1986 !!!Cel putin atunci eram mintiti frumos!