În lunile din urmă am fost martorii unei dezbateri foarte încinse despre manuale, tranșată abrupt prin decizia de ”monopolizare” a editării și producției manualelor la nivel central (prin aprobarea proiectului ”Legii manualului” și prin modificarea – prin HG – a atribuțiilor a două instituții aflate în subordinea Ministerului – CNEE și EDP). 

Oportunitatea măsurilor luate ar fi de discutat, în continuare – ambele părți având argumente pertinente –, dar postarea de față urmărește punerea problemei într-un context mai larg, cel al locului și rolului manualului ca resursă de învățare în contextul învățământului românesc – atât din perspectiva a ceea ce se întâmplă, acum, la nivel european și internațional, cât și din cea a pespectivelor de viitor – rămase nelămurite.

Din prima perspectivă (a politicilor și a practicilor educaționale actuale), trebuie spus, de la bun început, că, pe fondul conștientizării și al respectării diversității celor care învață, accentul se pune, din ce în ce mai mult, pe diversitatea experiențelor de învățare și, implicit, a resurselor pentru învățare și a surselor de informație utilizate la clasă. 

Mai mult, o tendință care domină discuțiile (internaționale) despre educație în ultimele decenii, anume personalizarea educației, face, pe de o parte, ca ”manualul” (în accepțiunea clasică a termenului, de carte tipărită care conține informații și situații de învățare create pentru memorarea acelor informații și pentru exersarea unor deprinderi) să fie tot mai puțin folosit și, pe de altă parte, ca granița între ”manual” și celelalte auxiliare curriculare (cu rol de informare, de ilustrare și/sau de exersare a competențelor) să dispară. 

De exemplu, curentul ”unbundling” (menționat și într-o postare anterioară) susține, chiar, că funcția de ”informare” a școlii ar trebui lăsată, în mare măsură, pe seama altor ”medii”, mai ales la nivelurile superioare de educație (aceasta ducând, implicit, și la scăderea costurilor). Ca un corolar, importanța manualului ar scădea pe măsura înaintării în școlaritate și pe măsura creșterii competenței (și autonomiei) celor care învață – dispărând, în opinia mea, începând cu ciclul superior al liceului. La fel, tot în opinia mea, importanța manualului scade pe măsura creșterii competenței profesorului – acesta având capacitatea să folosească și alte resurse pentru învățare.

Ideea clasică de manual tinde să dispară și datorită impactului noilor tehnologii. Marii producători de manuale, de mai bine de două decenii, au început să treacă ”online”, să flexibilizeze conținuturile și să le conceapă interactiv. Noi, se pare, suntem la nivelul acestei prime generații de manuale interactive: le-am văzut pe cele pentru ciclul primar (zise interactive), dar al căror conținut este fix, predeterminat. Chiar dacă sunt mai atractive (mai apare o albinuță care îți vorbește frumos și care te îndrumă printre diversele exerciții), lipsesc anumite caracteristici ale manualelor contemporane, de exemplu, adaptarea ”inteligentă” a exercițiilor la nivelul de proficiență a elevilor, posibilitatea unor traiecte de învățare individualizate, posibilitatea profesorului de a selecta, modifica și crea conținuturi și situații de învățare noi etc. Acest lucru a fost confirmat public de reprezentanții editurilor (de la noi) care au creat aceste manuale și care au subliniat faptul că Ministerul a cumpărat (achiziționat) manualul ca ”produs” (un număr de licențe, unii afirmând, chiar, că Ministerul nici măcar nu este deținătorul drepturilor de autor, lucru pe care nu am putut să-l verific), iar nu ca ”serviciu” (conținutul informatic împreună cu platforma de livrare, actualizarea conținuturilor în funcție de modificările curriculare, administrare și mentenanță etc.).

Ca urmare, dacă vrem să avem, cu adevărat, manuale moderne, atractive, adaptate nevilor individuale, ele nu mai pot fi elaborate doar de cadre didactice, fiind nevoie, în plus, de specialiști în învățare (de exemplu, pentru determinarea duratei optime a secvenței de învățare), de informaticieni și de specialiști în construirea, utilizarea și administrarea platformelor de învățare online.

Mai mult, ”manualul elevului” este doar o (mică) parte din setul de auxiliare oferite de edituri – acest lucru fiind vizibil și la noi. Dar, ca efect pervers, din cauza achiziției, de către școli, doar a manualul elevului, în combinație cu menținerea ”prețului cel mai mic” drept criteriu esențial de achiziție, chiar dacă manualul elevului este ieftin (și asigurat de școală), celelalte auxiliare asociate (ghidul profesorului, culegeri de exerciții etc.) sunt scumpe și suportate, de regulă, de către părinți (ceea ce generează inechități, discuții, tensiuni, acuze…). 

Această situație este, oarecum, reflectată și de prevederile legale: manualul este un auxiliar curricular (e drept, considerat cel mai important), dar nu există o obligație exprlicită a profesorilor să-l folosească. De altfel, din câte am observat pe diferitele grupuri de discuții, sunt mulți (?) profesori care declară că nu folosesc manualele. Nici eu, cât am fost profesor în preuniversitar (între 1980 și 1993), nu am folosit manualele (eu predând Istorie). Dar, în lipsa unei cercetări serioase și actuale pe această temă (care, de altfel, ar fi trebuit să fundamenteze deciziile de politici publice în domeniu), pot doar reaminti rezultatele unor cercetări mai vechi (din 2009-2010) la nivel de sistem, pe eșantion reprezentativ, care arată că peste 2/3 dintre profesori și 9/10 dintre elevi folosesc manualul ca principală sursă de informație pentru pregătirea lecțiilor. Deci, din acest punct de vedere, asigurarea unor manuale ”de bază” (pentru fiecare elev și pentru fiecare disciplină) pare justificată, ca element de echitate a educației, din perspectiva ”serviciului minim garantat”. Dar, această măsură ar trebui, în opinia mea, să fie tranzitorie, până la finalizarea unei cercetări serioase, care să analizeze atât utilizarea manualului cât și a ”valorii adăugate”, a impactului utilizării (sau neutilizării) manualului asupra rezultatelor învățării. De exemplu, ar fi foarte interesant de știut (și datele există) dacă elevii din așa numită ”generație de sacrificiu” (cei care nu au avut manuale 5 ani la rând) au obținut / vor obține rezultate mai proaste, mai bune sau la fel cu alte generații la evaluările naționale (clasa a II-a, a IV-a, a VI-a, a VIII-a). 

În plus, o astfel de măsură, în lipsa unor concepte alternative de manual și a capacității profesorilor de a utiliza multiple surse de informație pentru construirea situațiilor de învățare, va crește dependența de ”sursa unică”, va uniformiza experiențele de învățare (în loc să le diversifice) și va consolida ”învățarea pentru examen” – în dauna dezvoltării competențelor cu adevărat utile în societate și în cariera profesională.

În treacăt fie spus, din motivele mai sus menționate mi se pare disproporționată atenția acordată subiectului ”manuale”, în dauna altor subiecte care, mie, mi se par mult mai importante – cum ar fi, de pildă, toate subiectele legate de pregătirea și de cariera profesorului (știut fiind faptul că profesorul este, într-o proporție infinit mai mare decât manualul, generator de ”valoare adăugată” în educație). Astfel, mai utilă mi s-ar părea (o discuție despre) o ”lege a profesorului” care să interzică, de pildă, existența profesorilor necalificați și care, pornind de aici, să oblige statul și/sau autoritățile locale să asigure resurse pentru a avea profesori calificați peste tot și pentru a asigura o formare inițială corespunzătoare (pe bază de standarde profesionale).

Perspectivele de viitor, pornind de la conținutul actelor normative menționate mai sus, vor depinde foarte mult de modul în care acestea vor fi operaționalizate prin norme metodologice și regulamente. Am identificat câteva puncte sensibile, a căror rezolvare va depinde de legislația subsecventă, formulate ca întrebări:

• Întrebarea esențială: vor fi încurajate sau nu, la nivel de politică publică, formate și concepte alternative de manual?
• Legat de prima întrebare: elaborarea și aprobarea manualelor vor fi procese permanente (v. art. 7 din proiectul de lege) sau va fi aplicat principiul ”primul venit – primul servit”? De exemplu, dacă la o anumită disciplină a fost deja aprobat un manual, va mai putea fi aprobat, ulterior, altul? Va mai exista o piață a manualelor? Poate că manualul venit mai târziu este mai bun – nu întotdeauna ”primul venit” este și cel mai competent… 
• Dacă răspunsul la întrebarea anterioară este ”da”, câte astfel de manuale vor fi aprobate pentru fiecare clasă + disciplină? Vom ajunge iar în situația de a avea câte 10 manuale / disciplină? Este de dorit acest lucru?
• Fiind vorba de manualul elevului, va exista o procedură de consultare a elevilor (pentru clasele mari), poate o mică pilotare (mai ales pentru clasele mici)?
• Cine poate fi autor de manual? Proiectul de lege vorbește de ”autori / coautori” – dar pot fi și alți autori în afara cadrelor didactice (v., mai sus, categoriile de specialiști enumerate)? Pot fi editurile și alte persoane juridice autori / coautori (proiectul nu specifică dacă este vorba de persoane fizice)?
• Pot fi autori / coautori angajați sau inspectori din ISJ, Minister, instituțiile subordonate?
• Care va fi cuantumul și cum se va realiza plata autorilor? Drepturile de autor vor fi în sumă fixă sau va exista și un procent în funcție de utilizare (poți avea manual aprobat, dar pe care nu-l folosește nimeni)? Chiar dacă a fi autor de manual contează pentru gradația de merit, transfer, ocuparea unor funcții etc., este important ca plata atractivă, în combinație cu criterii obiective și transparente de evaluare, să încurajeze manualele cu adevărat bune și competiția în acest sens.
• Va exista obligația autorilor de a realiza și ghiduri pentru profesori? Nu întotdeauna, în manualul elevului, este de la sine înțeles ce trebuie să facă profesorul.
• Ce înseamnă ”interactiv”? Va exista o interactivitate reală, prin platforme de învățare (v. mai sus) sau, ca și până acum, va exista un traiect predeterminat declanșat de unele acțiuni ale elevului?
• Există vreo estimare a impactului financiar al noilor reglementări, adică a fost realizată vreo analiză cost/beneficii? De exemplu, există vreo estimare a numărului elevilor care vor avea, nevoie, în continuare, de manuale tipărite, precum și a costurilor tipăririi și distribuirii? Va fi impus un preț mediu standard de tipărire / distribuire? 

Și ar mai fi și alte întrebări – dar mă opresc. În final, cred că discuția despre manual ar trebui purtată într-un context social chiar mai larg decât cel descris mai sus, anumite cel al tipului de societate (și de educație) pe care îl dorim: vrem o societate deschisă (dar puțin predictibilă), în care diversitatea, inovația, creativitatea să fie valori dominante sau, dimpotrivă, vrem o societate închisă (dar predictibilă) în care unicitatea, univocitatea și stabilitatea să fie valori dominante? Eu cred că primul tip – pentru că de al doilea am avut parte, cu vârf și îndesat, timp de peste 50 de ani, după unii, sau în ultimii 80 de ani, după alții.