Tot mai des văd cum societatea civilă, exasperată (probabil) de neputința și nesimțirea statului față de problemele cetățeanului de rând, încearcă să îi ia locul: construiește spitale și grădinițe, dotează școli și maternități, face (câte un metru de) autostradă, susține persoanele fără adăpost și fără venituri – toate acestea fiind, de fapt, datoria statului, datoria societății civile fiind să oblige statul să-și facă treaba. Care stat, când vede că apar spitale, grădinițe, mii de ghiozdane pline la început de an, incubatoare în maternități și altele asemenea, nu se mai ocupă de ele  – că vin proștii și le cumpără / le fac în  locul lui.

Există, peste tot, facere de bine (”charity”), dar nicăieri în lumea civilizată, din câte știu, aceste ”Charities” (organizații nonguvernamentale) nu înlocuiesc, ci doar complementează, adaugă, peste ceea ce face statul, țintindu-i pe cei care au nevoie de sprijin mai substanțial, mai diversificat și mai specializat (nu la grămadă, ca la noi) și, cel mai important, bate obrazul statului, îl face mai atent la obligațiile lui, legale / imperative, față de cetățeni. Ca urmare, statul chiar face sau, măcar, încearcă să facă, mai de voie sau de nevoie, chiar împins de la spate (cu nuiaua votului, când e cazul).

Eu cred că aceste ”charities” autohtone ar trebui să încerce mai puțin să ia locul statului și să se concentreze mai mult (eforturi și bani) pe consolidarea societății civile în sine și pe apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor pe care (se presupune că) îi reprezintă. Pentru că niște cetățeni activi, treziți din amorțeală, vor cere statului, imperativ și ultimativ, să-și facă treaba. Aceste intervenții vor avea, cu siguranță, efecte pe termen lung și nu doar pe termen scurt, cum sunt diferite forme de ”ajutoare” sau donații. De exemplu, ONG ar putea să se ocupe mai mult de:

• Comunicarea sistematică cu cetățenii, prin diferite mijloace, adecvate multiplelor grupuri țintă, în privința drepturilor și beneficiilor pe care statul este dator să le asigure. Mai ales pentru comunitățile, grupurile și persoanele ”captive”.
• Susținere juridică și chiar inițierea, în numele cetățenilor, a unor acțiuni în justiție pentru asigurarea drepturilor fundamentale (la viață, la sănătate, la locuire, la educație, la muncă).
• Educație civică sistematică în comunități excluse / marginalizate – nu o zi sau două, ci mers și revenit de 10 ori, de 20 de ori, de 100 de ori în aceeași comunitate, pentru a-i convinge pe respectivii cetățeni că, indiferent dacă sunt sau nu ”populație captivă”, au drepturi și pot cere autorităților centrale și locale să le respecte. Și când cetățenii se mișcă, să aplice punctul anterior (asistență juridică etc.).
• Campanii media plătite, repetate, cu prezentarea cât mai multor cazuri concrete în care statul nu-și face treaba, mai ales când e vorba de persoane și grupuri vulnerabile – bătrâni, copii, săraci, diferite alte minorități – romi, LGBT+ – etc. – a căror voce nu prea se aude în media. De exemplu, clipuri de 30 de secunde cu imagini din secțiile de oncologie din spitalele de stat, din căminele de bătrâni sau din școlile din ghetourile urbane și din rural, cu mesaje puternice, prezentate de 3 ori pe zi, la ore de vârf și la televiziuni cu audiență – campanii repetate la fiecare 3 luni.
• Insistența pe domenii, care sunt parte din sau sunt adiacente drepturilor fundamentale, dar complet sau aproape complet neglijate de către stat, cum este, la noi, locuirea decentă. Avem, cât de cât, politici educaționale, de sănătate publică, pentru angajare, dar deloc pentru locuire decentă, cum au majoritatea statelor dezvoltate (între care ne numărăm și noi, cu mândrie, dacă ne uităm la PIB). Și nu, ”Prima casă” nu este un program social, accesul în program fiind limitat la cei cu venituri măricele și, cât de cât, stabile.

Sunt ONG care fac așa ceva, dar majoritatea (inclusiv cele patronate de marile firme, în contextul CSR) se concentrează pe ajutor imediat – pe cadorisirea cu pește, nu pe învățarea pescuitului. La urmă, vom rămâne cu multe ghizdane, cu computere în școli și incubatoare în maternități, chiar cu spitale și grădinițe, desigur, bune, frumoase și utile pe termen scurt și pentru o mână de beneficiari vulnerabili. În plus, donațiile asigură și o vizibilitate mai mare pentru organizațiile respective: donațiile distribuite cu tam-tam mediatic se văd mai bine decât o campanie de comunicare și de educație civică, ale căror efecte apar, eventual, peste cinci ani sau mai mult și, în niciun caz, la fel de spectaculos.

Dar persoanele și grupurile vulnerabile ”ajutate ” tot captive vor rămâne, și chiar mai rău: vor depinde nu numai de instituțiile statului (care vor simți o durere și mai mare în bască), dar și, într-o măsură la fel de mare, de ajutorul, mai mult sau mai puțin dezinteresat, al binefăcătorilor. Și, apoi, ne uităm cu mâhnire și cu dispreț la cei care vor numai ”ajutoare” și nu (mai) sunt interesați de alte tipuri de intervenții pentru a ieși din sărăcie, dar care necesită efort propriu și perseverență .

Dau ca exemplu ceea ce face Valeriu Nicolae: 110% din timpul lui liber (cred că și în somn visează cum să facă rost de mai mulți bani și voluntari) îl dedică ajutorului efectiv pentru copiii defavorizați (din ghetouri urbane și din rural), prin inițiativa cu nume generic ”Casa Bună”. Este imposibil, dacă mai ai o fărâmă de umanitate în tine, să nu încerci să-i ajuți pe cei în mijlocul cărora trăiești și în ochii cărora te uiți în fiecare zi și vezi cât de lipsiți de șanse și de viitor sunt.

Dar, până la urmă, cu tot efortul făcut, este vorba de câteva sute, poate mii de persoane ajutate, din care câteva zeci sau sute vor reuși să-și învingă ghinionul de a se fi născut într-un mediu ostil. O picătură în ocean, pentru că vorbim de 1.500.000 (un milion și jumătate) de copii în risc de sărăcie extremă, care au toate șansele să părăsească timpuriu școala, apoi să devină tineri NEETs și inactivi pe piața muncii și să rămână săraci și la mila statului toată viața lor, dacă nu devin carne de tun pentru crima organizată. Iar statul va continua, lifelong,  să-și bată joc de ei, dacă societatea civilă și organizațiile ei nu-și fac treaba.

Dar Valeriu Nicolae își dedică tot 110% din timpul disponibil și fenomenului care a devenit, prin creștere continuă, ”Starea Impostorilor” de acum, care demască impostura clasei politice și relațiile de tip mafiot între politicieni și lumea afacerilor. În opinia mea, această a doua latură a activității lui Valeriu Nicolae este mult mai importantă și mai de impact decât prima (Casa Bună și toate celelalte) întrucât demască și fisurează bazele sistemului politic actual (impostura și corupția). Iar fisurile, lărgindu-se (v. și anchetele ”Recorder”, ”Buletin de București”, ”Să fie lumină!”), vor aduce, prin educarea societății civile, oameni integrii în politică și vor strica, treptat, eșafodajul politic, de partid, existent acum și bazat, repet, pe impostură și pe corupție.

Și mai e un aspect – pe care l-am lăsat la urmă, pentru că ar merita, poate, o discuție separată: obiectul de activitate al acestor ONG. Sunt foarte puține cele care se ocupă, direct și efectiv, de apărarea drepturilor fundamentale. La o reuniune a ”societății  civile”, la care am participat acum ceva timp, din 25 de organizații participante, doar 4 activau în domeniul drepturilor omului. Însă 15 se ocupau de ”intelligence” și ”securitate” (națională, regională, internațională și galactică). Și m-am întrebat: cât de ”civilă” mai e această societate.