Sunt întrebat dacă am fost / ce părere am despre ”Dare to learn”, ”cel mai tare eveniment din Europa dedicat educației” (cu nuanțe comerciale și cu multă reclamă pentru sponsori și organizatori, de altfel). Nu, nu am fost, pentru că 1. evit cât pot astfel de evenimente; 2. fizic, nu puteam, nefiind în țară; 3: online, oricum nu cred că ar fi meritat banii și timpul. Să mă explic.

În ultimii 30 de ani am participat la zeci de conferințe, atât în sală cât și la tribună. La început, a fost foarte mișto: am întâlnit oameni inteligenți și știutori, de la care am avut ce învăța (speaker-ii) și/sau cu care eram pe aceeași lungime de undă (participanții, în general).

În ultimii 10 ani am rărit, însă, foarte mult participarea la astfel de evenimente, pe care am început să le consider pierdere de timp (și de bani, în anumite cazuri). În afara ”obligațiilor de serviciu”, particip la foarte puține conferințe (de preferință, online) și doar dacă au teme strict tehnice, cu subiect și predicat (și atribut, și complement…) bine precizate, care răspunde unui interes, personal și/sau profesional, direct. Motivele mele personale, individuale și speciale (da, știu, repet – dar să se înțeleagă):

• Trecând timpul, am constatat că, la aceste evenimente, eram cam aceiași, doar ”noi și ai noștri”, ecoul în afara ”cercului nostru strâmt” fiind (aproape) nul.
• La fel, cu trecerea timpului, a crescut exponențial și accesul la informație, la cărți, articole, conferințe și ateliere înregistrate, mult mai multe decât aș putea citi / vedea / asculta în 10 vieți.
• Apoi a venit declicul: după o conferință internațională, acum vreo 10-12 ani, unde, printre alții, a venit ca ”speaker motivațional” un fost sportiv (Van Breukelen, portar vestit al echipei de fotbal a Olandei, la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 ai secolului trecut). Bun, foarte bun: l-am ascultat, fascinat, aproape o oră. Omul vorbea foarte bine și era capabil să transmită emoții. Când am relatat prietenilor despre acest eveniment, am fost întrebat: ”Zi-mi și mie două idei din ce a spus omu’ ”. Nu am fost în stare. Intrigat, m-am uitat pe notițe (da, am luat și notițe, purtat de val): numai generalități, truisme și pilde personale. Nimic să-mi fie cu adevărat de folos, dincolo de plăcerea momentului, de a asculta un om interesant.

Am recapitulat, apoi, evenimentele de acest fel, la care am participat, și am constatat că în foarte puține cazuri am rămas cu ceva util (cunoaștere teoretică și practică – know how), de folosit ulterior. În plus, am mai constatat și că, cu cât evenimentul este mai simandicos (vorbitori, oficiali, participanți), cu atât a fost mai greu să răspund întrebării: ”Și, la ce ți-a folosit?”

De atunci încerc să evit astfel de conferințe generaliste, ”grandioase”. Să fim bine înțeleși: John Hattie și Sugata Mitra sunt printre autorii mei preferați și am citit acum 30 de ani cartea esențială a lui Peter Senge, ”The fifth discipline”. La o simplă căutare pe Youtube, găsești sute de interviuri și conferințe (cu sute, poate mii de ore de privit și de ascultat) ale acestor autori și despre lucrările lor. Le-am citit cărțile, le-am urmărit conferințele (desigur, nu toate). Ca fapt divers, am mai observat și că lumea vrea de la aceste vedete cam aceleași lucruri și încep să se repete de la o intervenție la alta. Deci, oricine are, realmente și gratis, acces la Hattie, Senge și ceilalți, și chiar nu e nevoie să vină la București sau la Iași să-i citești, să-i vezi și să-i asculți. M-am uitat și la CV-ul altor vorbitori, pe care nu-i știam. Interesanți, nimic de zis, în linie cu ce se face și se cercetează acum în educație, dar nimic să-mi fi provocat acel ”Aha!” pe care îl aștept de la un astfel de eveniment.

Acestea sunt motivele pentru care am considerat că participarea la ”Dare to learn” nu ar fi avut nicio ”valoare adăugată” pentru mine, nu mi-ar fi ”accelerat învățarea”, față de ce puteam învăța citind / urmărind alte publicații / intervenții preexistente (și gratuite), în niciun fel. Poate m-aș fi dus, cu persoana, dacă eram în țară, să mă întâlnesc cu prieteni și pentru ”atmosferă”.

Am ales să scriu aceste rânduri în răspăr față de opiniile generale, pentru că diferitele postări din timpul conferinței și post eveniment (însoțite sau nu de capturi / imagini) mi-au confirmat temerile: în afară de truisme și generalități (care nu au lipsit), au fost teme, care la noi sunt ”Uau!”, dar pe la alții sunt, deja, practici așezate, dacă nu fumate de mult timp. Asta dovedește, în opinia mea, că școala noastră, în general, este incapabilă să învețe și să devină ”learning organization” – cu excepția unor mici bucățele, datorate unor eforturi personale, dar care nu au șanse să determine un ”paradigm shift”, fără politici publice care să încurajeze și să susțină inovația și aceste schimbări de abordare.

Este chiar trist că trebuie să vină cineva din afară, cu multă pompă, și că suntem extaziați când acel cineva ne spune că școala este despre învățare, că ”predarea” are ca scop facilitatea și potențarea învățării, că profesorul trebuie și el să învețe tot timpul și că trebuie să-și învețe elevii să învețe și să fie autonomi în învățare. Chiar e nevoie să vină Hattie la București și la Iași și să-l  vedem și să-l  auzim în persoană, ca să începem să vorbim despre impactul diferitelor experiențe asupra învățării și să măsurăm acest impact? Nu ne-au convins cărțile lui și alte sute de conferințe publice pentru a promova și pune în practică aceste idei? În treacăt, am mai văzut că unele școli au plătit participarea unui număr de profesori cu banii din PNRAS. Chiar sunt curios care va fi impactul acestei participări în reducerea abandonului școlar…

Apropo, dacă aș putea (și atunci sunt plecat, din păcate), m-aș duce la Conferința Muzeelor Europene (organizată de NEMO, rețeaua acestora – v. linkul de la sfârșitul postării), la Sibiu, între 10 și 12 Noiembrie. Tema: „Can we talk? Museums in the face of polarization” (se discută cum anume pot muzeele combate polarizarea societății). Asta da, o temă interesantă și foaaarte actuală, inclusiv pentru școală.

La noi, școala polarizează deliberat: cei care pot versus cei care nu pot (adică deștepți versus proști), cei care au acces la resurse pentru învățare versus cei care nu au, inclusiv prin concursuri, care devin scop în sine. Nu știu să mai fie și altceva în școală, care să nu fie sub formă de concurs. Totul e competiție, luptăm pe viață și pe moarte, inclusiv căutând scurtături, pentru a fi profesorul anului sau directorul anului, pentru ca elevii noștri să obțină premii la concursuri și olimpiade – orice pentru încă o ”coroniță”.

Polarizarea se continuă și se amplifică în societate: cei care au versus cei care nu au (casă, mașină, pile, slujbă la stat, acces la educație și la servicii de sănătate etc.), majoritari versus minoritari, bărbați versus femei (și toți contra LGBTQ+), părinți versus copii, tineri versus bătrâni, salariații de la stat versus cei din privat, pesediști versus useriști, cei care merg la ”Dare to Learn” versus cei care nu merg –  și aș putea continua încă 10 rânduri – dar ați prins ideea: cred că noi nu (mai) știm, nu (mai) putem și nu (mai) vrem să vorbim unii cu alții.

https://muzeulastra.ro/en/eveniment/nemo-reteaua-europeana-a-organizatilor-muzeale/