Citind niște articole articol despre cauzele  autismului (care nu se știu – se bănuiește un amestec de cauze genetice și sociale), pe fondul creșterii alarmante și rapide a cazurilor de TSA în ultimele decenii, am reconsiderat și revenit la fundamentele educației și la funcțiile educației: de la începuturi, educația a avut două mari funcții – socializarea și individualizarea. Socializarea, adică transmiterea cunoașterii, valorilor, tradițiilor, a unei culturi în ansamblu și a memoriei colective. Individualizarea, adică dezvoltarea personală, a acelor talente, abilități sau competențe (cum le numim, acum) individuale specifice, diferite de ale altor membri ai societății, care favorizează supraviețuirea, adaptarea la mediul natural și social și succesul personal (adesea, în competiție cu ceilalți membri ai comunității).

Ambele funcții, cu rădăcini în moștenirea noastră animală, s-au dezvoltat treptat, pe măsură ce omul și societatea au evoluat. Iar omul a devenit ființă socială doar atunci când nu i-a mai părăsit, ucis sau mâncat pe cei slabi (bătrâni, bolnavi, răniți), ci i-a îngrijit și i-a vindecat.

Toate teoriile și doctrinele pedagogice au fost și sunt un mix, variabil, al acestor funcții esențiale. După Al Doilea Război Mondial, începe, însă, o basculare a doctrinelor dominante spre individualism, determinată, în opinia mea, de:

• Influența societății și culturii americane, hegemonică în lumea occidentală postbelică (”visul american”, nu-i așa), care transpare inclusiv în ”Declarația drepturilor omului” (la singular), care, pornind de la documentele preexistente cunoscute, întărește atenția acordată individului.
• Reacția la colectivismul de fațadă promovat de societățile comuniste (totalitar, dezumanizant și antisocial, pe fond), confirmată de prăbușirea societăților zise comuniste și victoria capitalismului individualist, bazat pe competiție, care a devenit, subit, ”cea mai bună dintre lumi”.

Ca urmare, funcția individualizantă  a educației a început să primeze în politicile publice educaționale, dar și culturale, sociale, economice, de construcție și funcționare a statului etc. Ca urmare, ”succesul individual” devine, inclusiv în societățile comuniste și cu toată opoziția regimurilor totalitare, un scop esențial al școlii,  nu neapărat explicit, ci, mai mult, implicit: declarațiile și documentele de politici publice declară și cooperarea, coeziunea socială, echitatea etc. drept ținte explicite, dar acțiunile și programele efectiv implementate diminuează sau chiar anulează funcția socializantă a școlii.

De exemplu, nenumăratele concursuri și olimpiade, care arată că, dacă ești bun și muncești din greu, vei avea succes, promovarea mitului de origine americană a ”self-made man” (”dacă vrei, poți”, care trece, însă, sub tăcere precondițiile esențiale ale succesului, șansa, norocul imens avut, la un moment dat), ”star-sistemul” de tip hollywoodian, care promovează acerb, pe piața știrilor, vedetele literare, științifice, artistice și sportive individuale (inclusiv la sporturile de echipă) – toate acestea nu fac decât să accentueze individualismul: succesul pare a fi exclusiv un merit individual.

Nu se vorbește, aproape deloc, despre cei din spatele scenei care au făcut posibil respectivul succes: familia care te-a susținut (inclusiv resursele ei financiare), relațiile (de rudenie, de cumetrie, de clan, inclusiv vânzarea de sex) care te-au propulsat, echipele tehnice și colegii de echipă care au făcut posibile marile descoperiri științifice și ți-au ușurat ascensiune și, nu în ultimul rând, șansa unei întâlniri (descrisă atât de frumos de Andrei Pleșu) sau norocul avut la un moment dat (sunt cercetări care demonstrează acest lucru).

Ca urmare, generațiile de la ”Baby-Boomers” încoace au tot mai pronunțate simptome de sociopatie (pentru definiții vezi primul articol de pe blog, scris acum 10 ani: https://serbaniosifescu.ro/2014/03/20/sociopatia-distruge-romania/  ).

Sociopatia care ne caracterizează este demonstrată la tot pasul: de la chestii triviale (cum circulăm pe stradă, la volan, sau ca pietoni, cum intrăm sau ieșim dintr-o încăpere etc.), până la cum adunăm ”apreciere” (diplome, premii, oameni ai anului etc.), chiar călcând peste cadavre, chiar nesocotindu-i sau judecându-i strâmb pe ceilalți, chiar apelând la scurtături (pile, mită, vânzare de sine). Această tendință se vede și în modul în care ne alegem (da, noi îi alegem) pe cei care ne conduc: cei mai sociopați dintre noi.

Pe termen lung, va dispărea avantajul competitiv al rasei umane, anume cooperarea: omul este, prind definiție, o ființă socială și a avut succes, ca specie, doar prin cooperare. Ca urmare, vom intra într-unul dintre scenariile anticipate de scriitorii de science-fiction: fie ”societatea” atomizată și pe cale de dispariție din ”Soarele gol” (Isaac Asimov), fie ”singularitatea” descrisă de Vernor Vinge (matematician de profesie) când mașinile (IA, care se vor reproduce de capul lor și vor evolua accelerat exponențial) vor decide (ca Hal, descris și de Artur C. Clarke, în ”2001: O odisee spațială” și de Kubrick în filmul omonim) că prezența și acțiunea oamenilor pun misiunea – respectiv, existența  planetei – în  pericol, deci oamenii trebuie să dispară. Asta doar dacă oamenii, prin acțiunile lor directe, nu o vor face înainte, chiar și fără ajutorul mașinilor.

Și, închei într-o cheie ”optimistă” cu imaginea simbol din ”Ultimul țărm” / ”On the Beach” (cu cheie, care explică ghilimelele: de văzut filmul lui Stanley Kramer și istoria din spatele acestei imagini).