Atribuțiile vice-premierului provenit din societatea civilă au fost stabilite: coordonarea proiectelor legislative privind reforma administrației și îmbunătățirea funcționării statului, în special cele venite de la MIPE și MEC. Văd, în bula mea, cum saltul din societatea civilă în Guvern (sau Parlament) este înfățișat ca o mare victorie, ca o  chestie care ne va salva de la pieire. Așa să fie?

Un înțelept spunea că rolul societății civile este să contrabalanseze puterea statului fără să încerce să-i ia locul. Repet: fără să încerce să-i ia locul. O societate civilă puternică nu înlocuiește statul și nu urmărește să conducă în locul statului sau din interiorul lui, ci, prin puterea de a influența opinia publică (și votul, desigur), să OBLIGE statul (și pe politicieni) să facă ceea ce trebuie.

De aceea, nu sunt fericit (și știu că îmi voi lua hate pentru asta) când cineva din societatea civilă devine actor statal (în guvern, în parlament, în justiție), pentru că arată cât de slabă e societatea civilă în fața statului: numai din interior se poate reforma pentru că societatea civilă nu are suficientă forță pentru a impune reforma.

Într-o societate democratică, rolul societății civile este să ghidoneze politicul în direcția interesului public, folosind cele trei pârghii cunoscute: ”pe cine nu știe îl învățăm, pe cine nu poate îl ajutăm, pe cine nu vrea în obligăm”. Deci, societatea civilă, trebuie să fie incomodă, dar fără a lua locul statului: prin think-tanks, să ofere soluții la problemele sociale (avem multe astfel de grupuri – dar nu le ascultă nimeni); prin resursele puse în joc, să ajute statul să le aplice (cum face Code for Romania, de exemplu); prin campanii în mass media și social media, prin petiții, proteste și altele asemenea să convingă cetățenii să voteze în interesul public (cum s-a întâmplat, dar de foarte puține ori). Dar politica trebuie făcută de politicieni. Numai într-un stat totalitar politicienii și societatea civilă sunt ”strâns unite”: ”Ein Mann, ein Wort, ein Führer“, respectiv ”Unitate de monolit în jurul Partidului și Secretarului General”

Ce se întâmplă când societatea civilă devine stat?

• Experiențele anterioare, cu lideri de ONG și de sindicat sau cu patroni ”de succes”, ajunși în guvern sau în administrația publică, sunt, mai toate, proaste. Cei cu moralitate la genunchiul broaștei au rămas în politică; ceilalți, care au fugit, au devenit dalmațieni… (”dar tu, când ai fost la putere…”).
• Sistemul ”revolving doors”, practicat într-o veselie în SUA (de la șefia unei firme, unei bănci sau unui ONG la Trezorerie sau în guvern și înapoi) este considerat, în UE, conflict de interese (cu numele de ”pantouflage”).
• Un reprezentant al societății civile venit să lucreze la stat, are o mare problemă: până acum, a înjurat statul, acum îl reprezintă și trebuie să îl apere.
• Experiența preponderent negativă cu statul (ca ”victimă” a statului) și argumentele anti-stat afirmate anterior te pot ajuta, oare, să și (re)construiești, nu numai să demolezi?  Mă cam îndoiesc: este ca și cum ai cere unui pacient, care a ieșit mai bolnav din spital decât a intrat, să reformeze sistemul sanitar; este ca și cum ai cere unui fost elev, care a avut rezultate slabe sau a abandonat școala, să reformeze sistemul de învățământ. Deci, dacă ai avut experiență negativă cu statul vrei desființarea, nu reformarea lui. De aceea mă tem că ”reformele” inițiate vor distruge și ce mai funcționează bine la nivelul statului.
• Reforma statului ar trebui făcută împreună cu reclădirea încrederii în instituțiile publice, acolo unde funcționează în folosul cetățenilor – și se pot da multe exemple în acest sens: polițiști, profesori, medici, funcționari, care își fac treaba, respectiv școli, spitale, instituții ale statului și administrații publice locale care funcționează (cât de cât) bine. Și poate o persoană care a înjurat statul, până mai deunăzi, să reclădească încrederea în stat?
• Mai este și problema ce faci după, având trei opțiuni majore: prima – vei rămâne la stat și îl vei apăra, în continuare, împotriva celor care îl înjură, negând toată activitatea anterioară din societatea civilă (chiar crede cineva că un om va schimba radical statul în câteva luni?). A doua: pleci, dar mai poți fi credibil când începi, din nou, să înjuri statul, după ce l-ai apărat, recunoscând, implicit, statutul de looser, pentru că nu ai reușit să-l reformezi? A treia este adoptarea soluției imorale pesediste: ești parte a guvernării, dar o critici de parcă ai fi în opoziție.
• Insuccesul (previzibil) va slăbi și mai mult societatea civilă, la fel cum eșecul guvernului tehnocrat din 2015-2017 (tot din cauza mizeriilor PSD) a compromis ideea de guvern tehnocrat pentru mult timp. Reamintesc că, și atunci, au apărut în diverse funcții și reprezentanți ai societății civile, care, firesc, au fost atacați din toate părțile. Deci, un demnitar venit din societatea civilă va trebui să fie foarte atent ca acțiunile sale să nu dea apă la moară dușmanilor societății deschise (adică așa ziselor partide ”anti-sistem”). Dacă rămâne anti-stat, lucrând la stat, populismul naționalist-ortodoxist-fascist va câștiga și mai mult, în ciuda bunelor intenții (care pavează știți voi ce).

La sfârșit, trebuie spus că PSD devine o mizerie supremă prin atacurile împotriva Oanei Gheorghiu. PSD arată, încă o dată, că, la nivel de conducere, nu s-a schimbat mare lucru, și, oricum, nu merită, de mult timp, numele de ”social-democrat”. Nu ai cum discuta ”argumentele” șefilor PSD, care nu au nimic de-a face nici cu doctrina politică, nici cu logica, nici cu bunul simț. Mă întreb și cum se simt, acum, membrii de calitate ai PSD (da, mai sunt), care chiar au convingeri social-democrate (reamintesc, o ideologie inerent progresistă…).