În continuarea postării anterioare: mai constat că tentativele unor organizații ale societății civile de a deveni stat chiar au avut succes. De circa un deceniu, s-a cristalizat o ”aristocrație” oengistică în educație. Este vorba de un număr mic de ONG, care apar peste tot, ai căror reprezentanți acaparează mass media și social media și sunt puși în fereastră la tot felul de evenimente oficiale – de ajung să se întâlnească (și să se premieze) mai ales între ei (semn că reprezentații altor ONG din educație nu prea mai au loc). În plus, respectivii oengiști sunt puși în vitrină și de mediul de business și de cel universitar (cu multe ”laudationes” reciproce), atunci când statul, universitățile și oamenii de afaceri vor să arate buna lor colaborare cu ”societatea civilă”. Ba chiar unii reprezentanți ai acestor ONG ajung, când și când, consilieri ai unor politicieni sau în funcții publice (chiar demnitari), predau prin universități sau obțin joburi bine plătite la firmele servite, redevenind, apoi, ”voci ale societății civile” – după principiul bine cunoscut al ”revolving doors”: nici usturoi nu au mâncat…

Această  confuzie este cu atât mai mare în educația școlară privată: activitate de educație este definită de lege ca ”non-profit”, dar reprezentanții ei sunt recunoscuți și premiați, în mod repetat, ca ”oameni de afaceri”…

Mai mult, ca persoane ”cu vizibilitate” (la fel ca alte categorii – actorii, sportivii de succes sau jurnaliștii, de exemplu), respectivii reprezentanți ai societății civile sunt chemați, în mass media și social media, să-și dea cu părerea și pe spețe complet în afara ariei lor de competență – inclusiv în chestiuni politice, politicienii sperând (și chiar obținând!) influențarea alegătorilor într-o direcție sau alta.

Atunci când nu reflectă, pe față, poziții politice, mesajele aristocraților oengiști se limitează la lăudarea propriilor ”bune practici” (neevaluate, însă, independent), la repetarea unor mesaje (bune în sine, dar peste care a început, deja, să se pună praful) și/sau la discutarea unei / ultimei cărți citite. Adesea, promovarea propriilor poziții se reduce la o difuzare ”între noi” / ”între connoisseurs” – pe baza principiului ”mulți vede puțini cunoaște”. Ca urmare, impactul mesajelor respectivelor ONG este (aproape) nul, fiind și ușor de combătut cu o întrebare simplă (și la care nu au răspuns): ”Pe ce te bazezi?”. Aceasta pentru că există extrem de puține rapoarte alternative la minciunile oficiale, oricum nimic diferit și documentat pe rezultate ale cercetării. De altfel, mulți astfel de ”civili” nu au competențe și nici preocupări pentru analiza datelor și pentru evaluarea independentă (ex-ante și ex-post) a impactului economic și social al politicilor și programelor propuse și, respectiv, implementate – atât de către stat cât și în nume propriu.

Chiar dacă respectivii critică de zor, în privat, regimul și guvernarea, în public ”tac asurzitor” sau vedem, cel mult, o revoltă în genunchi, indiferent cât de mare e gogomănia. Aceste critici ”sotto voce” sunt motivate (cred eu) de dependența respectivelor ONG față de stat (cel hulit în privat), respectiv, de teama să nu piardă accesul la școli (refuzat altor ONG sau obținut extrem de greu), să nu piardă accesul la resurse publice (inclusiv bani europeni), să nu piardă accesul la mass media controlată politic (adică, mai toată) și la evenimente simandicoase cu vizibilitate și degrabă aducătoare de donații și parteneri în proiecte.

Și închei cu aceeași întrebare: cât de ”civilă” mai este societatea cu astfel de ONG?