Din când în când mai studiez și niște subiecte colaterale, dar importante pentru educație. Acum ceva timp, am studiat problema locuirii, pentru că nu poți avea rezultate la școală dacă locuiești în condiții precare, indiferent cât de bună este școala și cât de buni sunt profesorii. Acum, mă documentez și învăț despre reindustrializare, temă interesantă din perspectiva planificării strategice din învățământul profesional (formarea inițială și cea continuă), care, în ultimele decenii, a renunțat la calificări industriale, mutându-se spre servicii – care, de multe ori, oferă doar slujbe precare. În plus, ar fi de văzut care sunt calificările care garantează locuri de muncă, progres în carieră și câștiguri mari (câteva concluzii la sfârșitul materialului).

Dezindustrializarea Europei (ca și a SUA) a fost o mare greșeală, dar nu a fost făcută cu intenție, ci lăsată să se întâmple, urmând legile capitaliste ale pieței: industria a fost exportată acolo unde materiile prime și forța de muncă sunt mult mai ieftine – deci, costurile de producție sunt mai mici și profitul mai mare, chiar dacă luăm în considerare costurile cu transportul.

De exemplu, salariul mediu orar în UE este de 34,9–38,9 EUR/oră în 2025, în funcție de zonă (RO: 13,2 EUR/oră), în timp ce în China este de 3,6–4 EUR/oră, mai mare în marile centre urbane, iar în Bangladesh este de 0,6–0,98 EUR/oră. În ansamblu, considerând și taxarea mai mare, un angajat din UE costă (în medie) de 5-8 ori mai mult decât un angajat mediu din China. La fel se întâmplă și cu materiile prime: există la fața locului sau sunt cumpărate la prețuri mai mici. În schimb, petrolul și gazul, de exemplu, sunt aduse în UE cu costuri mult mai mari (și cu riscuri – v. războiul din Iran).

Se mai adaugă, aici, cum am mai spus, și taxarea mai mare în UE decât în alte părți. Dar, pe de altă parte, cred eu, fără această taxare nu am fi avut sistemul de protecție socială considerat de mulți cel mai bun din lume. Și nu, trickle-down economics nu funcționează, cum au dovedit cei aproape 50 de ani de când astfel de politici sunt aplicate în SUA, în UK și în alte părți. În plus, aceste politici neoliberale sunt exact cele care au dus la dezindustrializare, la sărăcire relativă (decalaje între bogați și săraci, între profit – care a urmat creșterea productivității – și salarii, care au rămas în urma productivității), la o societate divizată și la Trump. În plus, se adaugă și politicile de mediu, mult mai active în UE, care ar adăuga costuri suplimentare, pentru că, se știe, industria poluează și încă semnificativ. În paranteză, fie spus, prefer să plătesc mai mult pentru un produs sau serviciu, dar să respir un aer mai curat, să mănânc produse fără chimicale și să beau apă mai curată.

Deci, a produce oțel și aluminiu în India sau Malaysia este mai ieftin, chiar dacă le aduci în Europa sau SUA pentru a face mașini. Acum e și mai rău: produci mașini, calculatoare și telefoane mobile în China sau Vietnam mai ieftin decât le poți produce în UE sau în SUA. Nu mai vorbesc de haine, pantofi, inclusiv produse de lux. Acesta este motivul pentru care importăm mai tot ce este produs industrial din China, Pakistan, Bangladesh și alte țări în care noi, cei considerați dezvoltați, am gonit mai toată industria mare.

Reindustrializarea, așa cum e cerută de populiști (să aducem în UE și RO fabricile din China, Bangladesh etc.), nu mai poate fi realizată la fel cum s-a făcut dezindustrializarea. Cine spune că se poate, adică să reluăm producția la Autobuzul, Steagul Roșu, ARO, sau 23 August și Republica, în aceleași condiții ca la desființare este prost și/sau ticălos: nu poți fi competitiv pe o piață globală, cu costuri de 5-8 ori mai mari și cu un nivel tehnologic de 100 de ori mai mic. Chiar la un nivel tehnologic comparativ, costurile cu forța de muncă și cu taxarea fac oricum producția locală mai scumpă (nu am pus în ecuație și corupția de la noi, cu costurile ei mari: producția din Ro este mai scumpă și pentru că prețurile includ parandărătul).

Pentru a rezolva problema dependenței industriale de alții (competitori sau chiar inamici), răspunsul cel mai la îndemână este să pui taxe pe importuri, să protejezi prețurile mari din industria locală. Însă dacă produci scump (cu taxe pe importuri, pentru a egaliza prețurile), poți vinde doar în interiorul UE: cine îți cumpără, în afara, o mașină din UE cu aceleași caracteristici ca cea din China, dar de 5 ori mai scumpă și deloc mai fiabilă? Deci, politicile protecționiste sunt pierzătoare exact pentru domeniul în care UE stă, cât de cât, bine: exporturile.

Dar există și alt mod de a face reindustrializare, inițiat deja în SUA (și vai de noi dacă începe și în China), bazat pe tehnologii complet noi – deci pe inovație. Or, aici este problema UE (v. Raportul Draghi) și este mai ales problema noastră: ultimul loc în UE la inovație, creație și investiții în cercetare.

În 2024, productivitatea orară în SUA a fost estimată la aproximativ 116 USD/oră, comparativ cu o medie UE de 72 USD/oră (la paritatea puterii de cumpărare) – în România, cu 25-30% sub media europeană. În treacăt: acesta este și motivul pentru care salariile (în afară de sinecuri, desigur) sunt (și trebuie să fie) cu 25-30% mai mici decât media UE. Când vom crește productivitatea, pot crește și salariile și pensiile. Deci, problema este să creștem productivitatea, pentru ca apoi să creștem și veniturile, dar în mod organic și nu inflaționist.

Pentru a iniția reindustrializarea și pentru a vedea ce tip de forță de muncă ne trebuie pentru ea, am niște întrebări (dar și răspunsuri îngrijorătoare):

• Avem economiști în stare să gândească modele de reindustrializare în contextul specific al UE? Nu cred: influensării pe care îi văd promovați în media (adică de companii) sunt neoliberali primitivi și chiar libertarieni, adică exact purtătorii acelui tip de gândire care a dus la dezindustrializare. Deci, o bilă neagră.
• Avem nivelul corespunzător de cercetare și inovație care să ofere soluții pentru o altfel de creștere? Nu prea – iar cercetătorii cu adevărat buni pleacă pe capete și fondurile pentru cercetare și inovare sunt derizorii (și oricum date pe ochi frumoși, din câte am auzit). A doua bilă neagră.
• Avem politici publice, inclusiv fiscale, care să încurajeze acest nou model de creștere? Nu, pentru că politicienii au alte treburi: extragerea de rente, nu dezvoltarea. Deci, a treia bilă neagră.

Aceste trei bile negre ne vor condamna la sărăcie încă multe generații de acum încolo (cei care vom mai fi pe aici), pentru că nu văd să se schimbe ceva, inclusiv la salvatorul neamului, apostolul Bolojan.

Revenind la temă: considerând că vom putea iniția, cândva, o reindustrializare bazată pe creativitate și inovație tehnologică, pentru a pregăti, pe termen mediu, o forță de muncă adaptată unei astfel de industrii, ar trebui, în opinia mea:

• Să renunțăm la ultraspecializare și, mai ales, la specializarea timpurie pe calificări de niveluri inferioare (1, 2 sau 3, adevărate fundături profesionale). Aceste calificări nu mai garantează, în niciun fel, o integrare sustenabilă pe piața muncii pentru că tehnologiile se schimbă, iar joburile repetitive, specifice calificărilor de niveluri inferioare, sunt preluate de roboți. Sunt necesare competențe care să permită învățarea și dezvoltarea pe tot parcursul vieții, cunoașterea și apetența pentru noile tehnologii, plus dezvoltarea creativității, a curiozității și a flexibilității în gândire, adică dezvoltarea unui „mindset” centrat pe creștere și schimbare. Adică, exact ce ar trebui să ofere dezvoltarea competențelor cheie. Deci, educația și formarea, inclusiv profesională, să renunțe la specializarea timpurie și să se centreze pe dezvoltarea competențelor cheie la cel mai înalt nivel, pe tot parcursul școlarității.
• Să renunțăm la calificări dobândite în 2-3-4-5 ani de școală, pentru că la ieșirea din școală producția va fi alta decât la intrare. În plus, un curriculum pentru astfel de calificări se dezvoltă în niște ani de care nu mai dispunem: când se aplică (după ani lungi de analiză, cercetare, dezvoltare), acel curriculum este deja depășit.
• Să nu mai concepem calificările ca liste imuabile de competențe și curriculumul ca set de protocoale de operare și liste de cunoștințe și de abilități. Conceperea unui standard ocupațional sau de pregătire profesională durează câțiva ani și devine caduc înainte chiar de aprobare. Deci, în sistemul actual de calificări (cu durată fixă și lungă de realizare și bazat pe standarde înțelese ca proceduri) să fie înlocuit cu un sistem de micro-credentials, oferite prin programe de scurtă durată în sistem dual, în paralel cu dezvoltarea competențelor cheie în ultimii ani de liceu (ca formare inițială), sau de sine stătător, ca programe de formare profesională continuă. Dacă deții competențele cheie la un nivel înalt, dezvoltarea unei calificări specifice, printr-un micro-credential (de 2-3-6 luni) în sistem de internship sau dual, devine floare la ureche. Deci, avem nevoie de micro-calificări cu implicarea substanțială a angajatorilor

Și o întrebare de baraj: avem capacitatea, curajul, expertiza și bună-credință pentru a realiza o astfel de schimbare în educația și formarea profesională? Dacă nu, orice reindustrializare devine imposibilă.