Europarlamentarele au arătat, încă o dată, că educaţia nu este un subiect de campanie electorală, indiferent de miza alegerilor. Lipsa de interes pentru educaţie (şi, implicit, pentru politicile publice din domeniu) se asociază (lucru dovedit ştiinţific!) cu lipsa de educaţie, fapt care devine cu atât mai îngrijorător cu cât generaţiile educate exclusiv în perioada post-loviluţionară au ajuns, deja, la putere.
Chiar dacă ne lăudăm (sau nu) cu schimbările din sistemul educaţional, adevărata reformă încă se lasă aşteptată (v. şi postările anterioare despre “schimbare fără reformă” sau despre “direcţia” acestor schimbări). Niciuna dintre schimbările intenţionate (cu sens reformator sau retrograd) nu a avut timp să se impună şi, în esenţă, sistemul de învăţământ a rămas acelaşi ca la sfârşitul secolului trecut.
Dovada? Testul lui Jan Jukes (invocat şi cu alte prilejuri): să considerăm o persoană care lucra într-un birou şi s-a pensionat acum 20 de ani. Dacă ar reveni acum la “vechiul” loc de muncă ar vedea multe schimbări, de la fax şi telefonie mobilă, până la reţele de calculatoare şi acces instantaneu la informaţie. Să luăm în considerare aceeaşi persoană, care s-ar întoarce în şcoala pe care a absolvit-o acum 40 sau 50 de ani. Ar vedea puţine schimbări în modul de organizare şi funcţionare a instituţiei şcolare: aceeaşi structură organizaţională (aceleaşi niveluri de învăţământ, aceeaşi arhitectură şi structură curriculară şi disciplinară, aceleaşi clădiri, aceleaşi săli de clasă, aceeaşi tablă cu cretă şi chiar aceleaşi bănci). Din perspectiva experienţei personale, constat că în şcoala primară se studiază aceleaşi texte pe care le-am studiat şi eu, acum 50 de ani, că metodele zise “moderne”, de predare, sunt aceleaşi ca acum 40 de ani (când eram în liceu), că programa de pedagogie pentru definitivat este, în linii mari, aceeaşi ca acum 30 de ani (când mi-am dat eu “definitivatul”). Şcoala a rămas, în esenţă, centrată pe profesor (şi nu pe educabil), pe nevoile instituţiei şcolare (nu pe cele ale societăţii).
În plan politic constatăm, însă, un discurs contradictoriu (atunci când nu e de-a dreptul cinic şi mincinos). De exemplu:
- Recunoaştem că multe şcoli (de fapt, majoritatea lor) nu oferă o educaţie corepunzătoare, dar avem cel mai mic procent din PIB şi din cheltuielile publice alocat educaţiei (la nivelul UE).
- Spunem că descentralizăm sistemul, dar nevoia compulsivă de control, precum şi viziunea paternalistă asupra statului, fac ca legislaţia să devină din ce în ce mai stufoasă dar şi mai … inutilă. De exemplu, metodologia de peste 40 de pagini privind înscrierea copiilor în clasa pregătitoare este anulată din start de două articole care permit inspectoratelor şcolare să o încalce – bineînţeles, numai în cazuri justificate, atunci când un elev anume trebuie să ajungă într-o şcoală anume sau la o învăţătoare anume…
- Capitalizăm politic pe seama olimpicilor şi a copiilor emigranţilor (care, nu-i aşa, sunt înscrişi în clase superioare celor din România), dar ne doar exact în pix de cei aproape 100.000 de copii în afara şcolii.
- Spunem că vrem un învăţământ performant şi echitabil, dar creăm un sistem de finanţare care permite “compensări” de la săraci la bogaţi şi de la şcolile bine administrate la cele prost conduse.
- Recunoaştem că sistemul de evaluare (inclusiv examenele naţionale), este vetust, dar a început o campanie de scoatere a Româniai din PISA şi din alte evaluări internaţionale (da, da – răii aceia care nu ne lasă să facem noi eşantionul de şcoli…).
La acest dublu discurs s-a ajuns, în mod firesc, zic eu, pentru că, mizându-se pe faptul că “mulţi vede puţini cunoaşte”, a interesat mai mult valoarea politică, electorală (deci pe termen scurt) a educaţiei şi, pe cale de consecinţă, nimeni nu a mai fost interesat de politici care să dureze. Mai mult, din motive strict politicianiste, marea majoritate a măsurilor cu potenţial reformator au fost implementate cu jumătăţi de măsură, în dauna intereselor, pe termen lung, ale beneficiarilor de educaţie:
- Nu am profesionalizat cariera profesorală prin masteratul didactic (deşi este prevăzut în lege) – ca să nu supărăm universităţile – cu o imensă forţă politică dar şi financiară.
- Am menţinut un sistem centralizat, birocratic şi inflexibil de “mişcare a personalului” (deşi vorbim, de ani buni, de descentralizare) – ca să nu supărăm sindicatele (este hilar că, pe măsură ce “decentralizăm” , metodologia de mişcare a personalului capătă un număr din ce în ce mai mare de pagini…).
- Deşi avem formulă de finanţare per capita, închidem ochii când primarii schimbă destinaţia banilor pentru educaţie, câmd îi alocă preferenţial sau când spun că banii sunt alocaţi şcolilor din mărinimia lor (chiar dacă vin de la bugetul central) – aceasta ca să nu-i supărăm pe aleşii locali care sunt tartorii oricăror alegeri.
- Deşi vorbim de calitatea educaţiei, inspectorii generali sunt deranjaţi de faptul că noile niveluri de învăţământ, specializări sau calificări trebuie evaluate pentru a fi autorizate – ceea ce face ca alocarea cifrelor de şcolarizare să nu mai fie (numai) în pixul lor de oameni politici.
- Cu un învăţământ obligatoriu de 11 ani, prin lege, rămânem cu clasa a IX-a şi a X-a exclusiv la liceu (şi cu un examen naţional de selecţie în plin învăţământ obligatoriu), pentru a nu-i supăra pe directorii liceeleor şi pe profesorii de liceu – cu toate că ştim de ani de zile că rata abandonului creşte dramatic după clasa a VIII-a.
- Lăcrimăm de mila bieţilor elevi care trebuie să “îndure” camerele video la examenele naţionale – ca să-i mulţumim pe elevii pentru care e important să ia bacalaureatul (deşi nu contează cum) şi pe părinţii acestora (alegători dispuşi să dea şpagă pentru ca Goe să treacă clasa).
- Repetăm obsesiv că “ne-am săturat de atâta reformă”, când este clar că am avut multe schimbări, dar reformă – ioc!
Trist este că şi corpul profesoral achisează la aceste măsuri luate cu scop vădit electoral, din perspectiva avantajelor imediate – mai mulţi bani pentru universităţi, promisiuni, niciodată îndeplinite, de creşteri salariale, o oarecare stabilitate şi siguranţă a locului de muncă, micile satisfacţii legate de premiile la mulţimea de concursuri fără noimă etc., dar fără să se gândească că, pe termen lung, îşi pot pierde locul de muncă. Este vizibilă creşteriea neîncrederii în educaţie şi a lehamitei generale din societate. Acestă lehamite faţă de învăţământul public se manifestă prin segregarea din ce în ce mai pronunţată a şcolilor prin rezultate (un loc la o şcoală “bună” a ajus să coste sute şi chiar mii de euro, inclusiv pentru mutaţia pe buletin!), prin orientarea părinţilor cu bani spre învăţământul privat, prin creşterea numărului de “talibani” ai homeschooling-ului şi, nu în ultimul rând, prin modul în care mulţi profesori, părinţi şi elevi au înţeles să se “pregătească” pentru evaluările naţionale (mai ales cele de la clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a) şi pentru simulările examenelor naţionale.
Deci, cu cine votăm?
Pentru (800 lei salariu unui profesor in mana ÷ (30 elevi ×160 ore de munca lunare) = 0,16666 lei elev educatie / ora ….. daca nu sinteti profesor ci politruc cu fata de Boc … un calduros Hai sctir! …. DACA SANTETI PROFESOR SPER CA SINTETI DE RELIGIE CA ALTFEL DUMNEZUL MEU NU E DUMNEZEUL MAT-I. semnat un Ateu convins ca atita timp cat vom fi "aparati" de oameni mai prosti ca noi (garcea si compania) ne meritam mediocritatea "mastersului didactic"
Am stat pe gânduri dacă să postez sau nu comentariul de mai sus (reamintesc, blogul este moderat). Dar cred că e mai bine să-l postez, chiar dacă este injurios, pentru a arăta că, deocamdată, aceasta este calitatea argumentelor contra… Aştept comentarii adevărate!
Teoria este bună. Nu sunteţi singurul care critică de la înălţimea catedrei sau a ISE. Este uşor să facem analize critice asupra sistemului educaţional românesc, sistem public, analize făcute tot pe bani europeni. Ce pune în schimb? Vă luaţi la trântă cu politrucii care în România fac sistemul? Nu cred, cel puţin nu am văzut până acum. Universităţile sunt influente spuneţi, nu cred, sunt aceaşi profesori univ. care şi-au schimbat stăpânul (vezi OUG date de tovarăşa Ecaterina Andronescu, pentru veşnica pomenire a ministrului Pricopie crescut lângă tovarăşa nu mai vorbesc de plagiat, pentru că în România nu există). În România redactorii planurilor-cadru şi a programelor şcolare reprezintă secret de stat, dar bineînţeles, tot profesorii sunt de vină. Sunt tot felul de metode moderne de predare, spuneţi, inventate de cercetători, care însă, ei nefiind practicieni, nu le aplică, iar dacă tu, profesor batjocorit de un sistem îcă bolşevic, nu le aplici, esşi etichetat prost, înapoiat.Sunt mult mai multe de comentat, însă deocamdată mă opresc aici. La revedere.
Îmi cer scuze dacă intervenţia a părut "de sus". Chiar dacă am, deocamdată şi temorar, o funcţie de "şef", cunosc bine sistemul de învăţământ: am predat în preuniversitar şi în universitar, am fost si director de scoala, văd în fiecare an câteva zeci de şcoli, inclusiv acolo unde nu ajungi decât pe vreme bună, cu tractoru şi stau de vorba cu sute de profesori şi directori. Intenţia acestui post a fost de a trage un semnal de alarmă în privinţa prăpastiei, care se adânceşte tot mai mult, între şcoală şi societate. Creşte neîncrederea reciprocă şi sunt tot mai multe acuze reciproce – fiecare învinuindu-l pe celălalt că lucrurile nu merg. Societatea (prin mass media) spune că ar fi mai bună dacă ar avea şcoală mai bună, şcoala spune că nu poate fi mai bună într-o societate care nu e bună. Cum ieşim din acest cerc vicios? Unde poate fi el rupt? Eu cred că fiecare dintre noi poate încerca, acolo unde se află: unul prin rapoarte de cercetare, altul la clasă cu elevii lui, fiecare în cabina de vot…
Toate lucurile pe care le-am recomandat au fost "inventate" de practicieni, chiar dacă au fost preluate în diverse rapoarte de cercetare – tocmai pentru că sunt bune practici. "Trânta" cu sistemul se poate face în mai multe moduri şi la mai multe niveluri. Despre cum văd eu rolul profesorului – v. http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/04/reforma-educatiei-ca-schimbare_9.html – mai ales partea despre salariul de intrare.
Este primul articol pe care il citesc si care explica, in opinia mea, status-ul real, actual al învățământului românesc. Din păcate prăpastia e mare și nu văd (prin prisma unui cetățean obișnuit), nici un pas sau măsură care sa ducă la ameliorarea situației. Toată lumea se vaită, dar concret nimic nu se întâmplă, rezultatul tuturor schimbărilor nu se vede.
Există o multitudine de proiecte europene care promit diverse proiectul se face, banii se platesc, rezultatele concrete sunt mai puțin vizibile. Dar toata lumea e fericită, s-au mișcat bani, s-au scris justificări, lumea a fost ocupată cu ceva deci o situație win-win.
Unul dintre elementele importante pentru societate (română, europeană) este capabilitatea de inovație, care va avansa (sau nu) acea societate. Pentru a putea avea inovație trebuie educație. Inovația se poate măsura printr-o statistică a evoluției patentelor si invențiilor la nivel național. De exemplu.
Clasa politică actuală nu cred că este în măsură nici măcar sa înteleagă despre ce este vorba. Acum au interes sa fie aleși, apoi au interesul să își recupereze investiția sau sa se revanșeze față de cei care au plătit să fie aleși. Acolo nu m-aș uita după ajutor sau soluții inițiale.
Aș căuta oameni cărora să le pese efectiv, fără interese. Și aș incepe cu pași mici: o școală intăii sau un articol dintr-o lege, orice, dar nu foarte mare. Așa s-a procedat și în alte țări și probabil așa va merge.
Din păcate nu am excelat la capitolul implicare civică. Am avut pe partea de preuniversitar mai multe sindicate, fiecare având conducători cu ifose, orgolii, mândrii, mulţi eşuând în politică. Nu am reuşit să realizăm ceva pentru că aşteptam ceva(să ne facă partidul directori, inspectori, sau alte funcţii bugetare unde nu fac altceva decât să centralizeze date şi să le transmită mai departe, o muncă "utilă" nu?). Nu mă lamentez, nu este genul meu, dar este foarte uşor să devii director sau inspector având un carnet de partid, decât să ţi-l obţii prin muncă, experienţă, concurs serios, profesionist. Şi atunci unde valoarea? (profesională nu politică).