Azi mă mir (deși nu ar mai trebui) că politicienii sunt și nu sunt de acord, în același timp, în privința unor chestii fundamentale. Iată doar câteva exemple:
- Toată lumea este de acord că trebuie alocați mai mulți bani pentru educație – 6% din PIB fiind un nivel acceptat de toți – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
- Toată lumea este de acord că trebuie îmbunătățită siguranța elevilor în școli – prin îmbunătățirea condițiilor sanitare și a protecției împotriva dezastrelor – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
- Toată lumea este de acord că noile tehnologii și programele de educație cu componente online pot contribui la îmbunătățirea rezultatelor învățării, școlile trebuind dotate în acest sens – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
- Toată lumea este de acord că trebuie îmbunătățite rezultatele la evaluările și examenele naționale (și aproape toată lumea zice că trebuie îmbunătățite și rezultatele la evaluările internaționale) – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
- Toată lumea susține îmbunătățirea condiției profesorului în societate (salariu, condiții de muncă, sprijin profesional etc.) – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
- Toată lumea susține reducerea violenței din școli (inclusiv a hărțuirii – bullying) – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
- (Aproape) toată lumea susține că trebuie îmbunătățită echitatea furnizării serviciilor educaționale – prin programe de sprijin social și educațional (tichete sociale, școală după școală, consiliere școlară, educație parentală etc.) – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
Visul meu, de azi, este că avem în Parlament și în Guvern oameni politici maturi, care pot depăși automatismul criticării adversarului politic, indiferent ce zice și ce face acesta, și care pot ajunge la un acord PUBLIC în privința unor puncte cheie, în legătură cu care, de altfel, opiniile lor nu sunt chiar așa de depărtate. Pentru că așa au făcut țările pe care le luăm ca model. Finlanda, de pildă, între jumătatea anilor ’70 (când au început reformele) și începutul anilor 2000 (când au început să se vadă rezultatele) a avut, dacă nu mă înșel, 25 de miniștri ai educației. Dar o singură politică de reformă. Cred că s-ar putea obține ușor un acord privind (doar câteva exemple):
- Susținerea (cu amendamente comune la Legea Bugetului, lobby și toate cele…) a creșterii bugetului educației cu 0,33% din PIB în fiecare an, banii mergând la programe naționale (finanțare suplimentară) – inclusiv creșteri salariale pentru profesori, condiționate de îmbunătățirea rezultatelor, aplicarea la clasă a noilor tehnologii, a unor noi metode de învățare etc.
- Poziții comune față de evenimente legate de sănătatea și siguranța elevilor (cum ar fi prăbușirea tavanului unei școli, cazuri mediatizate de violență școlară etc) urmate de propuneri legislative și de programe finanțate de remediere a problemelor de siguranță și sănătate din școli.
- Propuneri legislative comune (care, bine promovate în media, devin de nerefuzat) privind îmbunătățirea accesului și a echității furnizării serviciilor educaționale – inclusiv programe de sprijin social și educațional (tichete sociale, școală după școală, consiliere școlară, educație parentală etc.).
Hai, că nu-i chiar așa de greu.
0 Comentarii