Am fost, acum câteva zile, la o întâlnire de networking pentru ONG. Foarte frumos – dar, între participanții pe care nu-i știam, au fost 5 (cinci) ONG care se ocupau de securitate, intelligence, chestii militare și de apărare și doar 1 (una) care avea ca obiect de activitate promovarea și apărarea drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului – adică ceea ce fundamentează societatea democratică pe care vrem (?) și noi să o construim. Desigur, au fost și ONG care ziceau că se luptă pentru drepturile unei /  unor categorii dezavantajate (copii, săraci, femei, mame, bătrâni etc.), dar m-a mirat acest raport de 5 la 1 între securitate și drepturilor omului. Și, ca om care a trăit jumătate din viață în comunism, cuvântul ”Securitate” îmi dă fiori… 

Desigur, discuția despre securitate poate fi necesară acum, când atentatele teroriste se transformă din boală acută în boală cronică a societății contemporane. Dar mă sperie presiunile, inițiativele, luările de poziție, din ce în ce mai numeroase, cum că ar fi bine ca oamenii să renunțe la drepturile și libertățile fundamentale (”mofturi”, cum le numeau un fost președinte și un fost ministru al justiției) pentru a fi în siguranță. 

Mă sperie pentru că cele două teme (securitatea și drepturile omului) nu se exclud reciproc, iar rolul statului este tocmai acesta: să-ți garanteze exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale, în condiții de siguranță. De exemplu, discuțiile despre securitatea electronică, de acum, în spațiul public și recenta directivă europeană în acest sens, sunt folosite (pentru că publicul, în general, este prea leneș pentru a merge la sursă, și rumegă, de regulă, informații second-hand, deja mestecate de alții), pentru a spune că, da, uite, până și UE spune că ”organili” trebuie să fie mai puternice. Dar, dacă analizăm acea directivă, vedem, de exemplu, că se vorbește de mecanisme de criptare a informației TOCMAI pentru a împiedica accesul neautorizat la informațiile personale și la spațiul virtual privat și pentru a ÎNTĂRI controlul cetățeanului asupra acestuia. Deci, mecanismele de securitate electronică au rolul de a apăra și nu de a diminua dreptul la viață privată. 

Eu, ca cetățean, nu sunt dispus să renunț la drepturi și libertăți, lăsând diverse (multe, multe, multe!) instituții, care se calcă pe picioare și în care nu am niciun pic de încredere (v. recentele scandaluri privind implicarea lor politică și subordonarea față de diverse grupuri de interese economice sau politice), să-mi scotocească în calculator, să-mi încalce proprietatea plantând mijloace de supraveghere, să-mi limiteze libertatea cuvântului, a gândirii și a întrunirilor – doar pentru că îmi promit mai multă securitate. 

Oricum, această securitate este iluzorie, pentru că s-a văzut că nici armata, nici poliția nici alte ”organe” și ”servicii” nu au putut împiedica prăpădul făcut de om sau de un grup de oameni hotărâți și dispuși să moară. 

Mă mai sperie și faptul că aceleași voci clamează necesitatea răspunsului cu aceeași monedă: teroriștii atacă cetățenii nevinovați, ne omoară familiile, hai să omorâm și noi oameni nevinovați din țările lor, hai să le bombardăm și noi familiile. Mi se pare de-a dreptul odioasă această aplicare a legii talionului. Chiar dacă, la prima vedere, ar fi o slăbiciune, nu poți răspunde la terorism cu terorism, la asasinat cu alt asasinat. De fapt, supremația drepturilor și a libertăților fundamentale nu este slăbiciunea, ci forța democrației de tip occidental. Iar renunțarea la supremația legii și la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, începând cu habeas corpus, ar însemna, cred eu, renunțarea la inima, la sufletul democrației, așa cum o știm noi acum. 

Dar cel mai mult mă sperie că aceia care cer mai multă ”securitate” (horribile dictu!) sunt cei care promovează un discurs politic populist și, în același timp, extremist (de dreapta sau de stânga), fundamentat pe sloganul ”urăște-ți aproapele” (de altă rasă, religie, etnie, orientare sexuală etc.). 

Și ce are educația cu aceste ”sperieturi”? Păi, are! Neglijarea (aproape) totală a educației civice și, mai ales, pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului, temelia democrației de tip occidental, ne face vulnerabili (chiar victime sigure) în fața tentației de a ne negocia drepturile și libertățile fundamentale în numele unei (iluzorii) securități, precum și în fața populismului, extremismului și discursului urii.

Noi nu avem o tradiție sedimentată a relației dintre stat și cetățean. Iar istoria ne învață că statul, dacă nu are cetățeni educați să-l tragă, din când în când, de mânecă, devine, inevitabil, un stat abuziv (vezi și o postare mai veche în acest sens – http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/04/educarea-relatiei-dintre-stat-si.html). Neavând educație, nu avem nici exercițiul dialogului civilizat. De exemplu, nu știm cum să găsim (de altfel, nici nu căutăm) limita între libertatea expresiei și discursul incitator la ură, sau limita care separă uzul de drept de abuzul de drept. Ca urmare, dezbaterea din spațiul public este plină de ură și de intoleranță. 

Iar această zonă (pentru că e o zonă, nu întotdeauna clară, și nu o linie), care separă libertatea expresiei de incitare la ură, uzul de drept de abuzul de drept, este trasată, până la urmă, de bunul simț – exprimat prin clasicul paradox al toleranței (enunțat de Karl Popper): dacă o societate este tolerantă fără limită, capacitatea ei de a fi tolerantă va fi în cele din urmă confiscată sau distrusă de cei intoleranți; deci, pentru a menține o societate tolerantă, societatea trebuie să fie intolerantă la intoleranță. 

Mergând pe logica popperiană: accept libertatea credinței, dar refuz orice încercare de a mi se impune o religie; accept și respect dreptul de proprietate, dar resping confiscarea proprietății mele pentru a fi dată altora (cum au făcut comuniștii); accept să-ți întemeiezi o familie, așa cum dorești, dar nu accept să-mi interzici să-mi întemeiez, și eu, o familie, așa cum doresc; accept drepturile părinților de a-și crește copii, cum cred ei de cuviință, dar nu accept încălcarea, chiar de către părinți, a drepturilor acestor copii (de exemplu, când aceștia încalcă dreptul copiilor la viață, la educație, la sănătate etc.). Accept jocul democratic și politic, dar resping intrarea politicienilor, cu bocancii, în libertatea mea profesională. 

Deja a trecut o generație de când am crezut că a dat democrația peste noi. M-am înșelat, pentru că lipsa de educație a deformat exercitarea acestor drepturi și libertăți (păi, nu avem noi o democrație originală?) și a perpetuat gândirea, practicile sociale și politice totalitare. Ca urmare, cred eu, deja începe să se adeverească o vorbă ”înțeleaptă” a anilor ’90: ”copiii securiștilor noștri vor fi securiștii copiilor noștri”. Iar copiii noștri pleacă – nu neapărat și nu numai din motive economice, ci ca să scape de securiști, sinecuriști, habarniști, pleșcari, ciubucari și alte specii neaoșe, specifice faunei unei ”soţietăți fără prinţipuri”.