O mirare scurtissimă: cum reinventăm roata la fiecare generație

Written by serbaniosifescu

21/02/2018

Văd, acum, în discuțiile despre educație, entuziaste căderi pe spate în fața unor chestii demult inventate. Se pare că (nu numai la noi, ci și prin alte sisteme), cei care se ocupă de educație au o memorie foarte scurtă. De exemplu:
  • Îi văd pe unii cum se laudă cât de ”la zi” sunt ei pentru că aplică metode (zise) active, ”învățarea prin proiect”, ”inquiry based learning” etc., dar fără să știe că toate aceste concepte au mai bine de 100 de ani și au fost formulate de Dewey (printre altele, primul care a vorbit despre ”experiențe de învățare”), Montessori și alții. Toate aceste concepte au fost, deja, operaționalizate la nivelul școlii prin anii `20-`30 ai secolului trecut cu tone de aplicații, rapoarte etc.
  • Altcineva îl redescoperă pe Vîgotski (care a murit în 1934) – dar scris Vygotsky. Aceasta pentru că e mai trendy să scrii numele cum l-ai preluat din limba americană sau franceză, deci nu din formarea inițială. Reamintim: lucrările lui au fost traduse, de foarte mult timp, în românește și se (mai?) studiază la DPPD. Este la modă (a câta oară?) conceptul lui de orientare a învățării spre ”zona proximei dezvoltări” (concept preluat și folosit de mulți alții – Jerome Bruner, de exemplu).
  • Ne minunăm de ceea ce a făcut Salman Khan (cu a lui Khan Academy), dar fără să știm că a preluat (sau reinventat?) conceptul de ”mastery learning” dezvoltat de Carroll, Bloom și alții în anii `60 ai secolului trecut – și ei pe baza unor experimente și idei mai vechi).
Dar mirarea îmi trece când mă gândesc cum sunt tratați experții în educație, ei fiind cei care transmit această ”memorie” profesională (a conceptelor și a teoriilor), precum și cei care îi ajută pe practicieni să nu mai reinventeze apa caldă la fiecare generație de profesori. Faptul că ești practician al unui domeniu, nu te recomandă ca expert al domeniului. Nici măcar experiența în domeniu nu te face expert – mai ales dacă nu ești în stare să deosebești experiența ”bună” de cea ”rea” și nu înveți nimic din ea. 
De exemplu, nu este suficient să fii medic pentru a dezvolta noi medicamente; nu este suficient să fii inginer la Renault pentru a proiecta un automobil; nu este suficient să fii viticultor pentru a face un vin bun; nu este suficient să fii contabil pentru a face bugetul unei țări. La fel, nu este suficient să fii profesor ca să faci o programă, un manual sau probe de evaluare. Pentru a face curriculum sau probe de evaluare ai nevoie de pregătire și, da, de ”expertiză” (folosesc termenul chiar dacă este intens disputat) în domeniul respectiv. 
Ca să fiu înțeles: nu neg rolul practicianului, de pune în aplicare concepte, teorii, modele etc., de a vedea ce merge și ce nu merge, de a semnala problemele și, foarte important, de de a oferi feedback decidentului și expertului. Dar nu-i poți cere oricărui profesionist-practician, indiferent de domeniu, să fie și inventator în domeniul respectiv. Prin alte părți această complementaritate este înțeleasă. Dar, la noi, comunismul a denaturat până la anulare această înțelegere a complementarității (dar nu și a identității) între cei trei poli esențiali ai oricărei comunități profesionale: practicienii; specialiștii / cercetătorii / experții; decidenții / politicienii. În comunism ”cel care face”, muncitorul, merge în Paradis, cel care creează, inventează este un apendice, chiar un parazit; cel care își folosește mai ales mâinile este mai important, în societate, decât cel care își folosește cu precădere creierul. Ca ilustrare, o întâmplare adevărată din comunism. La cabinetul directoarei unei școli se prezintă elevul de serviciu spunând: ”Tovarășa directoare, vă cheamă doamna de serviciu până jos”… 
Desigur, profesorul poate dobândi, și el, această expertiză în dezvoltare de curriculum, de itemi de evaluare, de soft educațional etc. – dar numai dacă citește și învață în plus, nu doar în virtutea ”vechimii” la catedră. 
La fel, cred că trebuie menținută separarea între practicieni și decidenți: faptul că ești profesor și partidul a considerat de cuviință să te trimită în Parlament, acest lucru nu înseamnă, automat, că poți lua deciziile corecte și face legi fără consultarea experților.
Așa cum am mai scris (și nu numai eu), pentru a găsi soluția optimă, practicienii trebuie să colaboreze atât cu cercetătorii (experții), cât și cu decidenții. Altfel, suntem la cheremul veleitarilor care, după ce ajung într-o poziție importantă (chiar prin Parlament – sunt astfel de specimene pe listele tutor partidelor), de dragul a se auzi și de a fi auziți, se bagă în lucruri pe care nu le pricep. Mai mult, pentru că nu se pot coborî într-atât încât să consulte experții, își folosesc poziția pentru a impune idei, puncte de vedere, credințe personale bazate pe o experiență limitată sau chiar proastă, pe date insuficiente și chiar pe prejudecăți. Asta pentru că, repet, la educație, politică și fotbal se pricepe toată lumea.

Articole Similare

Din lac în puț…

Mi-am zis să nu mai scriu despre dezbaterile în jurul legilor, dar am citit cele 280 de amendamente propuse de ”O...

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.