În contra direcției de azi în școala românească

Written by serbaniosifescu

06/08/2018

În ultimul an se dezvoltă (prin repetiție și prin presiuni mediatice și instituționale) un discurs (anti)social și (anti)educațional conservator (chiar reacționar pe alocuri), antiprogresist, plin de minciuni și de exagerări și îndreptat programatic împotriva modernizării României. Cea mai alarmantă componentă a acestui discurs mi se pare a fi instigarea la ură: o parte a populației împotriva altei părți, majoritatea împotriva minorităților (vezi, de exemplu, campania de promovare a familiei tradiționale, care nu a fost, în opinia mea, pentru ”familia tradițională”, ci împotriva minorității LGBT). În general, acest discurs instigă la ură față de tot ce e străin, altfel, ”netradițional”. Mai mult, el tinde să devină ”oficial”, fiind apropriat de instituții ale statului, în pofida prevederilor legale (de exemplu, Legea Cultelor spune că statul trebuie să fie NEUTRU față de TOATE cultele religioase) și chiar constituționale (în contextul libertății de exprimare, Constituția interzice instigarea la ură). 
În opinia mea, dacă lăsăm acest discurs ”Ultra” să devină dominant (pentru că nu ne pasă, ne e frică sau pentru că alte lucruri ni se par mai importante), nu numai că ne vom găsi, pe termen lung, în afara spațiului civilizațional european, dar ne vom și reîntoarce într-un punct nefast din istorie: este vorba de anul 1937, de la care ni se trag 50 de ani de dictatură, genocid, mizerie și sărăcie. Dacă vom ajunge acolo, subiectele la modă acum (ROBOR, prețul benzinei, Declarația unică, cine numește procurorul, cum definim abuzul în serviciu etc.) vor fi la fel de importante ca disputa despre câți îngeri pot dansa pe vârful unui ac… Și ar trebui să ne gândim FOARTE BINE și cui folosește o Românie slabă, în afara UE și NATO.

Să fim bine înțeleși: nu susțin interzicerea acestui discurs: trăim (încă) într-o țară liberă, în care libertățile (de gândire, de exprimare etc.) sunt (încă) garantate. Ceea ce susțin este contracararea lui, prin luări de poziție, frecvente și bine argumentate, pentru că, să nu uităm, totalitarismul s-a putut instala numai când a beneficiat de complicitatea unei părți a populației și de indiferența majorității. Iar dacă nu reușim să învățăm din istorie, avem toate șansele să o repetăm: așa au început toate dictaturile, care au împins lumea în cel de-al Doilea Război Mondial. Toate au avut un discurs: 

  • Ultra-naționalist – nazismul, fascismul, stalinismul, szalasi-ismul și legionarismul au proslăvit puritatea etnică și au dus la purificare etnică (”germanizare”, ”rusificare”, ”maghiarizare”, ”românizare”). 
  • Reacționar și mitologizant – vezi relația dintre nazism și istoria/mitologia germană, între fascism și mitologia imperială romană, între stalinism și mitologia rusă, între szalasi-ism și mitologia Ungariei Mari, între legionarism și misticismul ortodox. 
  • Totalitar – statul (reacționar, ultranaționalist, anti-democratic, dar cu pretenții de legitimare plebiscitară) controlează toate aspectele vieții publice și private, iar toți cetățenii trebuie să-l asculte orbește și să-l proslăvească pe ”Fuhrer”, ”Duce”, ”Tătuc”, ”Lider al Națiunii” sau ”Căpitan”. Să nu uităm nici faptul că ”totalitarism” înseamnă și aderența forțată, impusă de stat (cu poliția politică – Gestapo, NKVD, Securitate, Stasi etc.), la o ideologie unică, orice abatere fiind crunt pedepsită.  
Acesta este și motivul pentru care am ales să intervin: în lipsa unei opoziții, în lipsa unor alternative, în lipsa replicii, discursul ”Ultra” are toate șansele să devină unic. În aceste condiții, tăcerea nu mai este o opțiune. Ca urmare, deși am ezitat mult, din respect față de instituția Academiei Române, care ar trebui să fie portdrapelul dezvoltării, progresului social, științific și artistic, voi comenta un articol publicat de dl. Ion Aurel Pop, Președintele Academiei Române, în Tribuna Învățământului, cu un titlu frumos, ”Despre școală și diversitate” (http://www.tribunainvatamantului.ro/despre-scoala-si-diversitate/). Și, în virtutea drepturilor și libertăților constituționale pe care (încă) le (mai) am, îmi afirm opoziția fermă față de ideile afirmate de dl. Pop în articolul menționat – și voi prezenta, mai jos, motivele acestei opoziții.

Primul motiv este modul în care dl. Președinte al Academiei Române își exprimă ideile: apodictic (ca adevăruri absolute), nicidecum dubitativ (ca opinii personale), trecând dincolo de afirmarea propriilor valori, la negarea valorilor altora – inclusiv a celor pe care eu le împărtășesc (cum ar fi ”diversitatea” sau ”libertatea”).

Multe dintre opiniile despre educație (și despre societate) exprimate în acel articol sunt conservatoare – și nu este nimic rău să fii conservator, dimpotrivă: conservatorismul este, până la un punct, necesar în societate (inclusiv în educație) pentru a contracara excesele ”ultraprogresiste”. În cele din urmă, cred eu, rezultanta dialogului dintre conservatori și progresiști ne ajută, pe toți, să învățăm distincția între ”modă” (trecătoare, subiectivă) și ”tendință” (perenă, obiectivă). Dar limitele acestui conservatorism ”sănătos” pentru societate sunt mult depășite, și (cred eu) nu într-o direcție bună: ideile exprimate sunt nu numai conservatoare, ci, de-a dreptul, retrograde.

De exemplu, concepția despre ceea ce este peren (”constantele vieții”) în societate. Expresia educațională a perenului este considerată ”cultura generală”. Dl. Pop afirmă că ”educația nu se face pentru un an-doi, ci pentru toată viața” și că ”există anumite constante ale vieții, între care și cultura generală, cu multe coordonate valabile secole la rând. Între acestea se numără istoria, geografia, limbile materne, limbile străine etc.”. 

În primul rând, istoria și geografia depind de perspectivă, fiind ideologizate și ”autohtonizate”. De exemplu, cum spunem: Aachen sau Aix-la-Chapelle; Charlermagne sau Karl I, der Große? Unde mergem în concediu, la Bratislava, la Pressburg, sau la Pozsony? Învățăm despre Gheorghe Doja sau despre Dózsa György? Marile descoperiri geografice și Cruciadele au fost binefaceri sau nenorociri? Ceea ce au făcut conquistadorii (și, ulterior, coloniștii europeni), în cele două Americi, a fost civilizare sau genocid? Etc. Însuși faptul că un eveniment istoric este prezentat complet diferit în manualele de istorie din țări diferite (de exemplu, Tratatul de la Trianon în manualele românești și maghiare), ar trebui să ne dea de gândit – măcar pentru că suntem ființe gânditoare și avem capacitatea de a ne îndoi… 
Apoi, nici cultura generală nu mai este ce a fost: în condițiile în care cantitatea de informație creată de om se dublează la fiecare câțiva ani, este, practic, imposibil să mai definim cultura generală drept capacitatea de a asimila, deține și reproduce ”la minut” informația. Acest lucru îl face, acum, telefonul meu mobil: parafrazând un aforism devenit faimos, în momentul în care telefonul meu mobil știe ce este Alhambra, ce a scris Cervantes și pe ce meridian ne aflăm, a dispărut nevoia să țin eu minte, pe dinafară, toate aceste lucruri. Dar trebuie să vreau și să știu unde și cum să caut o informație (cu sau fără telefon mobil). Deci, cultura generală este, acum (după părerea mea), un set de capacități, de structuri mentale, de instrumente și de atitudini (nu numai și nu neapărat cunoștințe memorate), care să-ți permită să cauți, să găsești, să analizezi informația, să o prelucrezi, să o folosești și, mai ales, să fii capabil să deosebești informația relevantă de gunoi.

De decenii bune aceste capacități, structuri, instrumente și atitudini au primit un nume generic: ”competențe cheie”, de exemplu: capacitatea de exprimare în limba maternă și în limbi străine, raționamentul matematic și cel științific, gândirea critică și alte asemenea. Desigur, memorăm informație, dar ceea ce citim, ceea ce studiem și ceea ce memorăm devine, tot mai mult, o chestiune de opțiune personală. De exemplu, dezvoltarea capacității de a înțelege și explica fenomenele istorice este un obiectiv fundamental în majoritatea sistemelor de învățământ. Dar modul în care dovedești această capacitate (de exemplu, la examenul de Bacalaureat) ține de opțiunea personală, inclusiv prin alegerea perioadei istorice studiate. La fel, în literatură: în multe sisteme de învățământ a dispărut conceptul de ”scriitori canonici”, chiar dacă a rămas, ca obiectiv educațional, dezvoltarea capacității de înțelegere și de analiză a unui text literar, inclusiv prin punerea lui în contextul artistic și cultural al vremii.

Iar capacitatea de a alege și de a argumenta această alegere în istorie, literatură, artă, știință etc. mi se pare infinit mai importantă, în construirea culturii generale, decât capacitatea de a memora și recita, ”pe dinafară” texte literare și narațiuni istorice. 

În al doilea rând, dl. Pop consideră că în școală ar trebui să ne formăm o cultură generală, umplută cu chestiile perene, universal valabile, care să ne ajungă toată viața – chiar dacă trăim din ce în ce mai mult și chiar dacă societatea (și lumea!) se schimbă. Dar se poate întâmpla ca o bună parte din ce am învățat, în școală, ca dat universal și peren, să nu mai fie valabil. De exemplu, idei considerate perene 90% din istoria umanității (Pământului ca centru al Universului, sclavia, Sferele Celeste și altele asemenea) și-au pierdut acest statut. În ultimul secol, s-a dovedit că universul în care trăim nu este guvernat de geometria euclidiană și de fizica newtoniană, acestea fiind, de fapt, niște aproximări, mai mult sau mai puțin grosiere, ale realități ”reale” – deci, și ele și-au pierdut caracterul de ”adevăruri perene” (ca să nu aducem în discuție ce s-a întâmplat în biologie, neuroștiințe sau în ceea ce se numește, generic, ”inteligența artificială”). Acesta este și unul dintre motivele (alături de ritmul și caracterul imprevizibil al schimbărilor sociale) pentru care s-a dezvoltat, în ultima jumătate de secol, conceptul de ”învățare pe tot parcursul vieții”.

Dl. Pop și cu mine ne-am format ”cultura generală” în comunism. Trăind într-un stat totalitar, am avut acces ”oficial” doar la o parte din cunoașterea universală, cea convenabilă ideologic. Altă parte a culturii (naționale și internaționale) ne-a fost refuzată sau a fost cenzurată. De exemplu, am învățat, în școală, istoria ca istorie a ”luptei de clasă”, lumea trecând prin niște stadii predeterminate (”orânduiri” – altă idee perenă, nu?), care au culminat cu Socialismul (care va fi urmat, desigur, de Comunism, visul de aur al omenirii). La fel, în literatură: ne-au fost refuzați Constantin Noica, Emil Cioran , Mircea Eliade, Ion Barbu, Lucian Blaga, dar ni s-au băgat pe gât Ion Vitner, Oscar Lemnaru, Traian Șelmaru, Nestor Ignat… 
Ca urmare, consider că, inevitabil, am avut o viziune unilaterală, parțială, incompletă asupra a ceea ce înseamnă om, umanitate și societate (chiar cu mini-perestroika – ăsta da, protocronism! – de la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70). O bună parte din ceea ce am învățat în școală (inclusiv porțiuni mari din așa zisa ”cultură generală”) s-a făcut țăndări în ’89, când am făcut cunoștință (adesea, brutal) cu acea parte a culturii anterior refuzată. Unii am încercat și chiar am început să acceptăm pluralismul și diversitatea de opinii, ideologii, credințe, alții nu… Unii am acceptat că, poate, nu tot ce am învățat în școală este adevărat și util, alții nu…. Unii am acceptat că nu le știm pe toate și că va trebui să învățăm toată viața, alții nu… 
În al treilea rând, dl. Pop se dovedește a împărtăși o viziune despre școală tributară Epocii Moderne: ”…constat din experiență că intenția și practica autorităților de a introduce mereu noi discipline (materii) școlare este nerealistă și chiar păguboasă. De ce? Numărul de ore pe săptămână pentru un elev este limitat, iar științele educației ne aduc destule argumente în acest sens.” De aceea, ”introducerea de noi „materii“ înseamnă dislocarea disciplinelor tradiționale și verificate în întreaga Epocă Modernă.” Dl. Președinte al Academiei Române consideră că, dacă introducem Educația bancară sau economică, Educația pentru protecția mediului, Educația pentru sănătate etc. ”înseamnă să reducem sau să scoatem din planurile de învățământ ore de Istorie, Geografie, Limba și literatura română, limbi străine, Biologie și altele”. Și, ca urmare, consideră că ”nu se poate ca, sub pretextul pregătirii elevilor pentru viață, să se renunțe la disciplinele care formează viitoarele personalități, care făuresc cultura generală, care structurează identitatea personală și de grup”. 
Dl. Pop afirmă, de asemenea, că ”toate aceste propuneri de noi „materii“ pleacă de la o înțelegere greșită a rostului școlii”, aceste materii reprezentând ”teme și conținuturi care pot fi abordate, cu tact și competență, în cadrul disciplinelor existente” – ceea ce, așa cum susține, dl. Pop, s-a și întâmplat în școala românească, în ultimul secol și jumătate. În plus, chiar dacă dl. Pop recunoaște că ”din timp în timp, și materiile trebuie primenite și chiar înlocuite cu altele, mai adecvate vieții trepidante pe care o trăim”, consideră că ”acest fapt trebuie să se petreacă la nivelul duratei lungi, o dată sau de două ori într-o generație (socotită cam la 25-30 de ani)”, reproșând ”frenezia” schimbărilor și introducerea noilor materii, alături de multe dintre disciplinele vechi (cu multiplicarea numărului de discipline predate). 
Originea (axiomă? dogmă?) acestui raționament este considerarea structurii ”clasice” a disciplinelor de învățământ ca singura acceptabilă (în treacăt fie spus, dl. Pop nu folosește niciodată termenul consacrat – dar ne-neaoș – de ”curriculum”). Cercetările arată, însă, că, dimpotrivă, separarea cunoașterii în ”sertarele” stabilite de clasificările tradiționale (bune, poate, la Academia Română) nu este cea mai favorabilă, având în vedere tocmai rostul școlii. Dl. Pop uită că învățământului ”inferior” are și alte funcții în afara celei de pregătire pentru învățământul ”superior” (de unde provin, de altfel, toți academicienii). Se uită chiar scopul fundamental al școlii: învățarea. Învățarea pentru socializare (adică școala pregătește membrii unei societăți pentru a funcționa optim în acea societate) și pentru individualizarea (adică școala îți dă instrumente pentru crearea identității personale, pentru dezvoltarea la maximum a potențialului și talentelor personale și pentru a-ți satisface nevoile personale – inclusiv cele spirituale). 
Pentru că scopul școlii este învățarea, se pune și problema eficienței în învățare (adică, pentru nespecialiști, să înveți cât mai mult într-un timp cât mai scurt și cu cât mai puțin efort; și nu, învățare nu înseamnă doar memorare). Și aici, acei specialiști (tratați cu condescendență de distinsul Președinte al Academiei Române) au arătat că orice informație (inclusiv despre Alhambra și Cervantes) se reține mai ușor dacă este: 1. Oferită într-un context familiar celui care învață; 2. Folosită practic. Or, s-a dovedit că, mai ales la vârste mici, separarea cunoașterii pe clasificările academice și teoretizarea excesivă (care separă cunoașterea de acțiune și simțire) sunt practici contraproductive. 
Ca urmare, alte sisteme de învățământ au modificat (radical sau parțial) structura clasică, specifică Epocii Moderne, a  disciplinelor învățate în școală: în afara Limbii Materne/Oficiale și a Matematicii, în școală se face (cel puțin în învățământul general) DOAR Educație bancară sau economică (în care se învață și ceva matematică), Educația pentru protecția mediului (în care se combină concepte din fizică, chimie, biologie, geografie, istorie), Educația pentru sănătate (care ne ajută să ne cunoaștem corpul, cum sunt structurate și cum funcționează organele – toate organele), Educație civică și pentru societate (pentru a înțelege cum anume, în decursul istoriei, a evoluat societatea spre ceea ce este acum), Științe (pentru că în natură foarte rar vedem fenomenele ”fizice”, ”chimice” și ”biologice” pure) și alte discipline similare. Motivul acestei schimbări este simplu: cele învățate, astfel, sunt: 1. Apropiate experienței celui care învață; 2. Utile (pentru socializare și individualizare); 3. Reținute mai ușor și cu plăcere. 
În plus, pentru că nu cred că suntem ”Buricul Pământului”, am putea (fără a copia, desigur) să învățăm de la alții, pentru a nu repeta greșeli și pentru a renunța la practici dăunătoare: tentația autarhiei și izolaționismul au adus numai mizerie și nenorociri popoarelor respective (v. România ”autarhică” a lui Ceaușescu și experiența de izolare a Japoniei între sec. XVII-XIX). 
Problema care îl deranjează cel mai mult pe Dl. Pop este chestiunea „diversității“. Dl. Pop se contrazice, aici: deși susține că acceptă, în general diversitatea, această acceptare are niște limite: în mai bine de jumătate din articol (care, reamintesc, trebuia să se ocupe de școală), dl. Pop își exprimă adeziunea la viziunea ”tradițională” asupra familiei și, mai mult, se concentrează pe un singur aspect. Dl. Președinte nu este interesat nici de numărul membrilor familiei, nici de compoziția ei (de exemplu, nu știm dacă acceptă poligamia sau poliandria, prezente în alte culturi, chiar contemporane), nici de drepturile membrilor familiei (mai ales ale femeilor și copiilor). Pe dl. Pop îl interesează doar ca relațiile sexuale din cadrul familiei să fie numai între bărbați și femei. Nu voi comenta, prea mult, acest subiect. Amintesc doar, că legile naționale și internaționale (inclusiv Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) interzic discriminarea pe baza orientării sexuale. În treacăt fie spus, cercetarea oferă, deja, suficiente dovezi, care arată mecanismele nașterii homosexualității: cum spunea cineva, îți alegi orientarea sexuală la fel cum îți alegi culoarea ochilor… Așa cum am mai afirmat și cu alte prilejuri, susțin integrarea, incluziunea celor altfel decât mine (inclusiv pentru cei cu altă orientare sexuală decât mine) ca singură opțiune într-un stat construit pe valorile democrației și ale umanismului. Mai mult, sunt convins că, în privința acestui aspect, nu există cale de mijloc: singura alternativă a incluziunii este excluziunea (adică surghiunul, pogromul, apartheidul, ghetoul și, inevitabil, ”soluția finală”).

În susținerea propriilor valori, Dl. Pop își conduce raționamentul spre fractura logică. Pe de o parte, susține că ”… schimbările pe care le-au acceptat anumite societăți, de regulă protestante, începând cu secolul al XIX-lea – datorită unor împrejurări speciale și nerepetabile – nu pot fi impuse automat în lumea noastră sud-est europeană”. Dar, în același articol, dl. Pop afirmă că ”Măsura luată în Anglia, cu acei copii ai unui român lovit de soartă, este una contra naturii, a moralei creștine și a legilor din România. Iar dacă acest român greu încercat este cetățean român sau și cetățean român, atunci statul român are obligația de a-i apăra drepturile în acord cu sistemul juridic de la noi”. Deci, pe de o parte, noi nu acceptăm ca Anglia ne impună schimbări și legile sale și, pe de altă parte, același stat trebuie, pe teritoriul său, să respecte legile statului român? În plus: Noi, ca națiune facem parte sau nu din Europa? Este sau nu istoria noastră parte a istoriei europene? Avem sau nu avem valori comune cu acele ”societăți, de regulă protestante”? Dacă nu, ce căutăm în UE? Nu ne era mai bine în Comunitatea Statelor Independente?

Fractura logică continuă (și se sfârșește, apoteotic) în ultimul paragraf al articolului, pe care îl reproduc în întregime: ”Și apoi școala românească, aflată în perpetuă schimbare de vreo trei decenii, are nevoie acută de modernizare, dar aceasta nu poate să înceapă cu „diversitatea“, în condițiile în care sunt necesare milioane de euro pentru clădiri noi, aparatură, igienizare etc. Fără îndoială că se schimbă sub ochii noștri și concepțiile, ideile, opiniile, inclusiv opiniile despre alteritate, despre celălalt, despre vecinul nostru, dar familia este o realitate a comunității care se cuvine întărită, sprijinită, încurajată și nu subminată, relativizată sau contrapusă unor experimente.”

Deci, acceptăm modernizarea și diversitatea tehnologică, dar nu și în gândire (care a dus, de fapt, la această diversificare tehnologică)? Acceptăm faptul că societatea se schimbă, dar nu acceptăm că familia, parte a acestei societăți, poate, și ea, să se schimbe? După părerea mea, o democrație devine autentică, matură, numai dacă acceptă până la capăt diversitatea și promovează incluziunea tuturor minorităților și persoanelor care, din diverse motive, sunt ”altfel” decât majoritatea. 

De altfel, această ”dubla gândire” este omniprezentă în discursul public: pe de o parte, îi huiduim pe străini, suntem net împotriva imigranților, a homosexualilor (care ”să plece de unde au venit”) etc.; pe de altă parte, îi căinăm pe bieții românii victimă a discriminării și excluziunii în țările de adopție, protestăm împotriva glumelor cu români și cerem statului să intervină energic pentru ca astfel de glume să nu se mai facă și ca românii din diaspora să se bucure de aceleași drepturi ca orice alt cetățean (de acolo)…

Revenind la articolul cu pricina, mai adaug, doar, câteva comentarii privind problema identitară, foarte discutată și disputată în ultimul timp. Această chestiune transpare, de altfel, în toate luările de poziție ale D-lui Președinte al Academiei Române (nu numai în acest articol): desigur, școala nu educă în general, ci ca parte a unei societăți anume.

Însă, partizanii discursului ”Ultra” flutură pericolul pierderii identității ca urmare a modernizării. Ba, mai mult, pe baza unei sinonimii (false, în opinia mea) între ”identitar” și ”tradițional” se merge până la contestarea ORICĂREI modernizări reale. Poate și aici am putea învăța de la alții – privind, de pildă, cum s-a modernizat societatea japoneză, în perioada postbelică, fără a-și pierde identitatea și fără a (re)cădea în naționalism, xenofobie și izolaționism.

Da, școala trebuie să ne educe să fim buni români, să fim patrioți, dar fără să uităm că, în același timp, suntem cetățeni ai Europei (în speță ai Uniunii Europene) și parte din ceea ce se numește ”antroposferă”. Și, ca om, nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să-mi fie străin. A fi ”bun român” nu înseamnă să consideri toți vecinii dușmani externi și toate minoritățile dușmani interni. ”Buni români” au fost și românii atei, catolici, musulmani, nu numai cei ortodocși; ”buni români” au fost și cetățenii românii cu origine germană, maghiară, romă, poloneză, italiană, sârbă, ucraineană sau evreiască (lucru evident în onomastica românească), și, nu în ultimul rând, putem găsi ”buni români” de toate orientările sexuale.

Ca urmare, refuz să confund patriotismul cu naționalismul și cu xenofobia și consider că direcția în care este împinsă, acum, școala românească, prin promovarea, cu obstinație, în spațiul public a ideilor ”ultra-” (-naționaliste, -conservatoare, -totalitare) este dăunătoare pe termen scurt și, mai ales, pe termen lung, pentru că, așa cum am mai spus, ne va scoate în afara spațiului civilizațional european.

Articole Similare

Să ne urâm pe tunuri

Văd, în ultimul timp, cum se amplifică mesajele instigatoare la ură împotriva bugetarilor și, dintre bugetari,...

Avantajul de a fi ”Gică Contra”

Este foarte ușor să faci opoziție, să faci campanie electorală, să obții voturi și capital electoral, fiind ”contra”....

1 Comentariu

  1. Unknown

    Adevărat, în societatea românească ieșită din socialism autointitulată de Ceaușescu comunistă, ideile sunt binevenite, și tot întotdeauna, în astfel de societăți, există o dispută între ”tradiționaliști” nostalgicii sistemului care se feresc de schimbări în mentalitate pentru că, acestea le distrug privilegiile,și le contestă toată activitetea lor profesională, și cei care vor întra-devăr să se schimbe ceva, ”agenții lui Soros”, !cosmopoliții”, ”slugoii UE”, și alte denumiri, dispută teoretică și ideologică. Practic este foarte greu să construiești, pentru că așa am fost învățați, de-a lungul istoriei, mentalitate orientală și constanta creștină.

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.