Se spune că, ”Fără intelectuali și fără elite, o națiune nu poate exista”. Așa e – e un truism. Dar, haideți să încercăm o mică ”deconstrucție” a acestei afirmații, având în vedere și valul de declarații conservatoare privind educația. 

Intelectuali? Adică oameni cu o cunoaștere extinsă și profundă în același timp? Care fac cercetare avansată, de vârf, în domeniul lor? Adică oameni cu studii superioare, educați într-un sistem universitar puternic, care dezvoltă cunoașterea, încurajând, în același timp, ”gândirea laterală”? Și, desigur, care au absolvit o școală așijderea? Vorbim, poate, despre artiști, literați – adică despre originalitate, chiar unicitate? Dacă este așa, de ce ne mulțumim cu un sistem școlar și universitar, încremenit în neschimbare, feudal și autoerotic? 

Elite? Ce fel de elite? Politice sau administrative? Cei de acum, din instituțiile statului și din parlament, medicii care au mai rămas în țară, profesorii din universități (că în școli nu prea mai e înghesuială)? Elite profesionale, adică meseriași (constructori, instalatori, bucătari etc.) prețuiți pentru ”lucrul bine făcut”? Avem așa ceva? Care este nivelul de încredere a populației în categoriile respective și în instituțiile pe care le reprezintă?

Academia Română? Ar fi de dorit. Dar, de ce citesc despre sutele de cercetători români (și ”intelectuali”, și ”elită”), care au putut să se realizeze NUMAI pentru că (și după ce) au plecat din țară? Pentru că așa i-a ajutat Academia, care dispune de un patrimoniu imens, prin multele institute de cercetare din subordine? Poate nu știu eu bine și Academia este săracă. Dar a militat, ea, oare, pentru creșterea bugetului public alocat cercetării sau bugetul Ministerului Culturii, dedicat sprijinirii creației literare și artistice? 

Dacă nu suntem mulțumiți cu actualii ”intelectuali” și cu actualele ”elite”, încercăm (inclusiv Academia Română), să facem altceva? Poate că, dacă vrei alte rezultate, ar trebui să și procedezi altfel, pentru că nu poți obține rezultate diferite, acționând, de fiecare dată, la fel (parcă era definiția dată de Einstein nebuniei…). Ori școala (în ansamblul ei) și universitatea (la fel, în ansamblul ei – nu discutăm despre excepțiile care, desigur, NU confirmă regula) nu vor să se schimbe.

Din păcate (după părerea mea), discursul dominant despre elite și intelectuali nu este unul despre schimbare (care ar duce și la alt fel de rezultate), ci unul eminamente conservator, o pledoarie pro domo pentru păstrarea privilegiilor actualelor ”elite” (nu am suficiente ghilimele pentru acest cuvânt…) și chiar pentru întoarcerea, în timp, la valorile și la societatea de acum 100 de ani (vă reamintesc, în perioada interbelică, România avea cea mai mare rată de analfabetism din Europa) sau de acum 50 de ani (vă reamintesc, comunismul românesc a fost cel mai opresiv și mai pornit împotriva intelectualilor).  

Elitele nu se fac din declarații sforăitoare, pardon: ”motivaționale”, nici din concursuri fără număr, care nu încurajează intelectualii (ci intelectualismul arogant), și nici elitele (ci elitismul găunos). ”Merituoșii” nu au cum să apară singuri, ca Afrodita din spuma mării… 

Dacă vrem intelectuali și elite, trebuie să tindem, cred eu, în primul rând spre masificarea educației de calitate: numai așa, din sutele de mii de copii care beneficiază de educație artistică de calitate, va ieși, sigur, mâine, un Brâncuși sau un Enescu, și din sutele de mii de copii care beneficiază de educație științifică de calitate, va ieși, sigur, încă un Moisil sau un Palade. Mai mult, numai așa cei care nu sunt nici Brâncuși, nici Enescu, nici Palade, nici Moisil, vor deveni elite în domeniile lor profesionale și, totodată, cetățeni întregi. Altfel, nu au cum să iasă, nici măcar statistic, elitele și intelectualii după care oftăm îndelung: la PISA avem nu numai un număr mare de elevi cu competențe lipsă sau puține, ci și un număr mai mic de elevi, față de media țărilor participante, care performează la nivel maxim.