Mi-am zis să nu mai scriu despre dezbaterile în jurul legilor, dar am citit cele 280 de amendamente propuse de ”O voce…” (OV) și iar m-am enervat… Am fost și certat că ”mă iau” de propunerile celor de la OV, ca e singura propunere mai coerentă, dar aveam așteptări mai mari de la unii membrii ai coaliției – persoane și / sau organizații, onorabile și competente. Așa cum am mai scris, multe propuneri sunt bune, dar, în spatele altora, dacă dai la o parte vorbele și principiile frumos enunțate, vezi niște interese clare legate de bani și putere. Esențial (în sens negativ) mi se pare că OV acceptă proiectul, așa cum este el, fără viziune, cu multe deficiențe și respins de o bună parte din societate, încercând, totodată, să scoată cât mai multe avantaje prin amendamentele propuse.

În opinia mea, chiar dacă există amendamente corecte din punct de vedere principial (care, probabil, nu vor fi acceptate) și din punct de vedere tehnic (de reformulare a unor paragrafe, fără a schimba esența și care vor fi, probabil, unele acceptate, altele nu), sunt și altele nocive (care, cu siguranță, vor fi acceptate, pentru că reflectă, cel mai vizibil, interesele de care vorbeam mai sus).

Despre acestea din urmă voi vorbi în continuare, caracterul lor toxic fiind determinat de orientarea a și mai multe resurse publice în buzunare private (finanțare per capita și pentru unitățile autorizate provizoriu, burse, transport gratuit, manuale, echipamente și software, facilități, inclusiv fiscale, pentru învățământul dual, acces mai mare pe piața formării profesorilor etc., etc.), în condițiile în care propunerile vizează și reducerea consistentă a controlului public asupra școlilor private și confesionale și un control privat mai mare asupra procesului decizional din învățământul public, prin parteneriate, consultări, participări, consorții etc. Este foarte interesant că acest control privat este însoțit de acordul tacit al OV în privința reducerii puterii reale a beneficiarilor – elevi și părinți – și a profesorilor, mult mai intens controlați de la centrul politic, prin ”ramurile” locale, politizate pe față, ale ”noilor” instituții.

Iată și exemple (la sfârșit, articolele în care pot fi găsite propunerile cu pricina):

• Se stabilește și mai clar dreptul fondatorului școlii private de a face ce vrea, exclusiv pe baza reglementărilor interne, pe care nu le controlează / nu le evaluează nimeni[1] (inclusiv dacă respectă drepturile copilului, drepturile și libertățile constituționale etc.) cu banii, mai mulți, primiți de la stat, cu selectarea și evaluarea directorului / reprezentantului legal, cu angajarea și evaluarea profesorilor. Mă întreb dacă vor mai exista ”titulari” în școlile private, întrucât angajarea și concedierea profesorilor este, în întregime, în pixul fondatorului. Întrucât Legea învățământului, care reglementează și statutul personalului didactic, este o lege specială, ea are prioritate față de legile generale, deci și față de Codul Muncii, mă mai întreb și ce drepturile mai rămân angajatului din școlile private. Totodată, să nu uităm, conform proiectelor de lege, ”fondatorul” poate fi și persoană fizică, nu numai juridică. Nu cumva aceste prevederi contrazic alte prevederi legale – privind societățile comerciale, asociațiile și fundațiile, PFA etc.? Mă întreb cum se respectă principiul după care activitatea de învățământ este nonprofit, în cazul fondatorului persoană fizică? Își dă sigur un salariu, care acoperă tot ”surplusul” din taxe și subvenții? Sau o indemnizație? Sau contract de consultanță / drepturi de autor cu sine? Dar achizițiile, cum le face, tot pe persoană fizică (proiectul + propunerile spun că patrimoniul școlii private este al fondatorului)? Încurcată treabă… Mă întreb ce părere au Ministerul Justiției și ANAF în această speță… Dar îmi fac iluzii – tot politruci, pardon, persoane competente, numite de partidele politice, sunt și acolo.
• Aprobarea unor alternative educaționale, care reprezintă aproape 100% interese private[2]. A analizat, cineva, dacă acest alternative sunt nediscriminatorii și respectă interesul superior al copilului și drepturile enunțate mai sus? De ce aceste alternative (de exemplu, ”Forest Schools” – proiect de educație exclusiv outdoor – sau ”Reggio Emilia”) și nu altele? Doar pentru că sunt ”populare”, cum se argumentează la respectivul paragraf, sau pentru că cineva anume are interesul să deschidă acest tip de școli (cum este, de altfel și situația cu sistemul Cambridge)? Mai ales că Art. 64/(9) se solicită ca: ”În cazul alternativelor educaționale, metodele și programele școlare sunt elaborate de reprezentanți ai acestora și sunt aprobate de Ministerul Educației, prin ordin al ministrului educației.” Nu cumva introducerea în lege a unor astfel de inițiative, clar proprietare și private, intră sub incidența directivei europene privind ajutorul de stat? Este cazul International Baccalaureate, Cambridge, poate și altele, care ar fi favorizate prin legiferarea respectivă.
• Se dorește finanțarea tuturor elevilor din învățământul privat (inclusiv cel autorizat)[3] – eu nu sunt de acord, am mai spus-o, dar dacă statul vrea asta… Deși nu prea știu sisteme care să dea bani publici școlilor private care, în același timp, pot colecta și taxe de la părinți. Din ce știu, este ori una (finanțare de la stat, dar fără taxe), ori alta (taxe, dar fără finanțare de la stat).
• Culmea, se vrea și finanțarea elevilor români din unitățile de învățământ preuniversitar particular și confesional, care organizează și desfășoară activități de învățământ corespunzătoare unui sistem educațional din altă țară – capitol care se bucură de o atenție deosebită din partea OV[4]: este ca și cum statul ar finanța elevii români din școlile din Spania, Anglia, Franța etc. Dar, la noi, totul este posibil, mai ales că suntem o țară bogată și care alocă 11% din PIB pentru educație…
• Propunerile susțin privatizarea, de facto, a unor hălci consistente din învățământul public prin ”nevinovate” parteneriate între școli publice și ONG, firme (inclusiv prin învățământul dual) și școli private[5]. În foarte multe articole sunt introduse ONG ca parteneri posibili ai școlilor. Care ONG? Desigur cele ascultate / agreate de Minister. În ultimul timp am remarcat o ”gentrificare” (iertată să-mi fie licența) a mediului ONG: sânt câteva, mai bogate, băgate în seamă și chemate la toate consultările, altele fiind neglijate, chiar dacă au rezultate mai bune decât cele din ”aristocrația” oengistică ”oficială”. Reamintesc: rolul societății civile este contrabalansarea puterii statului, FĂRĂ SĂ ÎNCERCE SĂ-I IA LOCUL. Or, în propunerile OV, sunt numeroase exemple de situații în care acești parteneri, inclusiv ONG, încearcă să ia locul statului în privința deciziei, dar beneficiind, desigur, de banii publici (pentru că, nu-i așa, privatul gestionează mai bine banii decât statul). În treacăt, se privatizează și formarea inițială a tuturor categoriilor de personal, inclusiv a profesorilor, prin alte programe decât cele universitare[6]. Bănuiesc că aici ar fi interesul unui membru anume al OV, de a-și acredita, ca formare inițială, programul, interesant și onorabil, de altfel, derulat de mai mulți ani (chiar dacă nu am informații despre impactul acestei formări aspra elevilor), dar s-ar deschide o cutie a Pandorei greu de gestionat.
• Se deschide drumul către ”importul” de directori de școală din mediul de afaceri [7], chiar dacă experiența din alte sisteme arată că nu este o practică în interesul învățământului, mai ales în privința accesului și echității.
• Învățământul dual, finanțat mai consistent, este scos și mai mult de sub controlul public, inclusiv în privința evaluării externe și a standardelor de calitate[8]. În context, trebuie spus că există studii, la nivel european, care avertizează în privința legării prea strânse a pregătirii practice de situația specifică a unui anumit agent economic, care poate duce la calificări de tip ”fundătură” și îl face pe absolvent dependent de angajarea la acel agent economic: pregătirea lui este prea îngustă pentru a găsi alt loc de muncă și, foarte important, pentru a-i asigura mobilitatea pe piața muncii (dacă găsește ceva mai bun sau dacă agentul economic dă faliment sau nu mai are nevoie de el). Practic, absolventul va fi ”legat de glie”.
• O atenție foarte mare este acordată digitalizării și finanțării educației și alfabetizării digitale (inclusiv propuneri de noi capitole și articole)[9], cu foarte multe aspecte tehnice, care se doresc a fi reglementate prin LEGE (deși pot fi, foarte bine, reglementate prin acte normative de nivel inferior), pentru că și marile firme IT trebuie să mănânce o pâine. A se vedea dacă nu cumva soluțiile propuse (serviciile / echipamente IT) intră și ele sub incidența directivei europene privind ajutorul de stat (fiind proprietare).
• În privința ”concursului” de admitere la colegii se cere doar, timid: ”Necesită reanalizare”[10].
• Nimic în privința politizării funcțiilor de conducere ale ”noilor” instituții.
• Nimic despre caracterul ”baroc” și, posibil, nefuncțional al noii structuri instituționale.
• Nimic despre situația CJRAE/CMBRAE și a consilierilor școlari.
• Prin introducerea ”bursei de studiu”[11], și mai multe resurse financiare vor fi dirijate către categoriile favorizate de elevi.
• Nu știu ce să zic despre învățământul special privatizat[12]. Privatizarea altor servicii sociale (de exemplu, îngrijirea bătrânilor) a dus la rezultate amestecate: de la îngrijiri la standarde ”occidentale”, dar pe bani foarte mulți, la scandaluri cu deturnare de fonduri și rele tratamente. Această propunere poate deschide drumul segregării și în acest tip de școală, între cei cu posibilități și cei fără. Sau, poate, a apărut acest interes pentru că, la învățământul special, costul standard va fi mult mai mare.

Sunt propuneri (desigur nu toate 280) care, dacă vor fi acceptate, nu vor face, în opinia mea, decât să adâncească decalajele între cei (școli, profesori, elevi) care au, de toate, și cei care nu au, de nici unele, prin dirijarea preferențială a fondurilor publice. Dar, se pare (și sunt tot mai multe indicii în acest sens) chiar asta se urmărește: mai mulți bani publici pentru cele mai înstărite categorii sociale, rămășițe pentru majoritate. Reamintesc o concluzie a studiului UNICEF din 2014 privind ”Costul investiției insuficiente în educație” (p. 18): ”În prezent, aproximativ două treimi din cheltuielile publice pentru educație revin celor mai înstărite două cincimi ale societății (65,8%), comparativ cu doar 9,9% cât îi revine cincimii celei mai sărace. Până la 61,2% din fondurile publice dedicate educației sunt cheltuite în mediul urban. În ciuda introducerii în 2010 a mecanismului de finanțare per capita la nivelul învățământului preuniversitar, aceste discrepanțe mari nu au putut fi reduse.”

[1] Art. 19; 85; 90; 99; 102; 111; 141; 142 (prin excluderea școlilor private de la proceduri); 143; 145; 146; 147; 155 (paragrafele eliminate); 164;

[2] Art. 64; 88;

[3] Art. 107; 109; 116;

[4] Art. 12; 19 – care include aceste unități în rețeaua școlară națională (ceea ce este un nonsens, nefiind unități naționale); 75; 96; 107;

[5] Art. 19; 21; 22; 25; 26; 58; 83; 89; 94; 164

[6] Art. 126; 127; 128; 130; 160;

[7] Art. 161

[8] Art. 19; 27; 29; 99; 111;

[9] Art. 61; 94; 94^1; 104; Cap. XIV^1; 111; 130; 149;

[10] Art. 74

[11] Art. 90;

[12] Art. 53; 107; 116;