Ne îmbătăm cu apă rece crezând că ”suveraniștii” la putere vor schimba ceva: nu vor da case (că nu au de unde), nu vor crește salariile și pensiile (că oricum vine criza economică, declanșată de alți ”suveraniști”), nu vor îmbunătăți sistemul sanitar (că ”eu știu mai bine decât medicul”) și nici școala (”ne ajunge credința în Dumnezeu și Patrie”), nu vor aduce diaspora acasă (să ne gândim ce ar însemna venirea bruscă doar a 500.000 de repatriați, nu a 2-3 milioane, pentru școli, spitale, sistemul de asigurări sociale etc.), nici măcar nu ne vor face ”mândri și demni”, ci vor înlocui, doar, o ”nomenclatură” cu alta. Acest lucru s-a mai întâmplat, de multe ori, în istorie – din care, se pare, nu învățăm nimic și tindem să o repetăm – așa venind la putere Lenin și Stalin, Hitler și Mussolini și, recent, Trump.

Sociologii și analiștii politici se întrec în a teoretiza și în a ne explica despre ”noile” clivaje din societate, care fac caduce vechile diviziuni între ”stânga” și ”dreapta” și între partizanii diferitelor partide politice.  Eu cred că aceste clivaje au existat dintotdeauna: între săraci și bogați, între liberi și dependenți, între educați și needucați, între sociali (membri activi ai societății) și asociali (paraziți) etc.

Aceste clivaje au fost, doar, ”raționalizate” diferit prin ideologii diferite și au primit etichete (haine) diferite (de exemplu, protestanți versus catolici, burghezi versus feudali, muncitori versus burghezi, credincioși versus necredincioși) și s-au ”îmbogățit” (de exemplu, se vorbește tot mai insistent despre ”digital divide”).

Dacă ne referim doar la ce s-a întâmplat, recent, în lumea noastră: în perioadele în care s-a simțit o oarecare reducere a decalajelor (care coincid cu politici mai vizibile de redistribuire) oamenii, al căror nivel de trai și de educație crește, speră și luptă în interiorul cadrului (normativ și ideologic) existent, pentru continuarea acestei tendințe (de reducere a clivajelor).

În perioadele în care aceste decalaje se accentuează, oamenii nu mai speră și caută alternative ”revoluționare”, de ”dărâmare” a sistemului. Acesta este momentul în care extremismele ”antisistem” (cu etichete diverse – anarhism, comunism, fascism, islamism, suveranism – cu toate nuanțele lor) au priză la ”mase”, care nu mai speră nimic de la ”sistemul” existent, considerat ”corupt”.

În ultima (aproape) jumătate de secol (perioada începută cu Thatcher și Reagan în anii ’80 ai secolului trecut), politicile de limitare a redistribuirii sociale au amplificat și diversificat decalajele din societate, oferind cale liberă forțelor extremiste oportuniste. Această perioadă a coincis și cu un acces la informație fără precedent. Ca urmare, forțele autonumite ”antisistem”, profitând de instrumentele democrației, au putut să-și răspândească, în voie, propaganda (mai mult emoțională și fundamentată pe religii decât rațională) și să ralieze nemulțumiții – săraci, neglijați, needucați și fără speranță. Așa se explică, cred eu, recrudescența islamismului, inclusiv în țările occidentale, și a forțelor de extremă dreapta, mai peste tot (inclusiv venirea lui Trump la Casa Albă).

În toate cazurile, forțele politice zise ”antisistem”, ajunse la putere, devin repede ”sistem” și fac exact aceleași greșeli ca ”ancien regime”, făcând vizibile decalajele și chiar creând altele noi (vezi, din nou, Trump). Întrucât oamenii au văzut, mai devreme sau mai târziu, că ”împăratul este gol”, aceste regimuri au devenit repede represive și totalitare (în această direcție merge și Trump), numai astfel putându-se menține la putere. Dar, niciunul dintre aceste regimuri totalitare nu a putut evita prăbușirea, mai devreme sau mai târziu, mai violentă, cu multe victime, sau ”de catifea”, în funcție de nivelul de civilizație și de educație din societate și de violența cu care lucra aparatul represiv.

Ca urmare, soluția nu este totalitarismul fascist, ci presiune constantă pentru continuarea reformelor și reducerea decalajelor:  „Democracy is the worst form of Government except for all those other forms that have been tried” (”Democrația este cea mai rea formă de guvernământ, cu excepția tuturor celorlalte încercate până acum.”)