În postarea anterioară (http://deceeducatia.blogspot.ro/2015/05/daca-ar-fi-dupa-mine.html) am visat despre cum mi-ar plăcea să arate legea educației (deși nu am mari speranțe că va fi vreodată așa). Acum, trezit din visare, revin la lucruri mai serioase, zic eu: care ar trebui să fie domeniile majore de intervenție reformatoare în educație. După cum se va vedea, voi trece dincolo de discuția (păguboasă, zic eu) despre ”noua lege” pentru că această discuție a abătut, întotdeauna, atenția de la aspectele esențiale, iar politicienii au putut spune (de câte ori până azi?): ”avem lege, reforma e gata!”. Cred, în continuare, că nu este nevoie de schimbări legislative majore pentru a reforma, cu adevărat. Așa cum am mai spus și cu alt prilej (http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/03/despre-schimbare-fara-reforma-in-scoala.html): schimbările esențiale, fără de care nicio reforma nu poate exista, cele de la nivelul relației profesor-elev, se pot realiza indiferent de legea în vigoare. Voi încerca să ilustrez, mai jos, această aserțiune, cu câteva programe de reformă, prioritare în opinia mea, și pe care le-am grupat din perspectiva unei abordări sistemice (de tip: ”context – intrări – proces – rezultate”). 

A. La nivel de context, intervențiile ar urma să vizeze: 

1. Promovarea reformei în educație ca temă majoră de dezbatere politică, la toate nivelurile. Aș dori să-l văd pe Președinte, pe Premier, pe fiecare șef de partid, pe orice trepăduș politic vorbind despre educație, ca prioritate națională, la fiecare intervenție publică, indiferent de subiect: educația este o soluție (e drept, pe termen lung) pentru foarte multe probleme, de la lipsa de productivitate din economie, până la lipsa de coeziune socială. 

2. Presiune publică asupra autorităților pentru un angajament ferm de a crește alocările bugetare pentru educație cu cel puțin 0,5% din PIB în fiecare an. Aici, atingerea unei mase critice de nemulțumiți, combinată cu transmiterea, către putere, a unor mesaje coerente dinspre societatea civilă, ar putea aduce politicienii în situația de nu mai avea încotro. 

B. La nivelul intrărilor în sistem, ar fi de gândit: 

3. Alocarea unor resurse financiare suplimentare, prin programe naționale dedicate, creșterii participării școlare și îmbunătățirii rezultatelor învățării pentru copiii/elevii care provin din medii defavorizate (săraci, din mediul rural, romi, cu dizabilități). Nu este un secret pentru nimeni faptul că, pentru populația educată, din mediul urban, cu venituri peste medie, țintele europene pentru 2020 sunt demult atinse. Singurele posibilități de creștere a participării la educație, de scădere a ratei de părăsire timpurie a școlii, de îmbunătățire a rezultatelor la evaluările naționale și internaționale, de creștere a ponderii populației cu educație de nivel superior etc., sunt la nivelul mediilor dezavantajate. Și, pentru acest lucru, avem deja mulți bani europeni alocați deja… 

4. Descentralizarea sistemului public de învățământ (financiară și în privința resurselor umane) concomitent cu creșterea participării la decizie a beneficiarilor de educație. Un suflu proaspăt adus de opiniile și solicitările beneficiarilor de educație ar putea împinge ”căruța” învățământului românesc în direcția bună. Despre descentralizare – am tot zis, și nu mai repet. 

5. Modificarea politicii de salarizare în învățământ și creșterea treptată a salariului de intrare în învățământ la 100% PIB/locuitor/an și a celui mediu la 120% PIB/locuitor/an. Meseria de profesor trebuie să devină atractivă pe piața muncii. 

6. Dezvoltarea sistemului național de colectare a datelor și de evaluare pe bază de indicatori, împreună cu încurajarea și finanțarea cercetării educaționale. Lipsa de calitate a datelor colectate, lipsa unei preocupări reale de fundamentare a deciziilor pe evidențe, refuzul încăpățânat și chiar îmbufnat al autorităților de a deschide bazele de date și de a asigura conectarea lor – sunt obstacole identificate de foarte mult timp. 

7. Profesionalizarea carierei didactice prin „școli de profesori” și centrarea formării profesionale continue a profesorilor pe programe care vizează îmbunătățirea rezultatelor învățării și a bunăstării copilului. Având în vedere rolul crucial al profesorului în îmbunătățirea calității educației, se impune o profesionalizare autentică a carierei profesorale, prin ”școli de profesori” la nivel de licență. După părerea mea, masteratul didactic este insuficient, iar despre ”10% profesionalizare” prin DPPD, nici nu merită să mai vorbim… 

C. În privința procesului educațional, intervențiile ar viza: 

8. Refocalizarea curriculumului predat, în învățământul preuniversitar, pe ”competențe cheie / generice” – care urmează a fi integrate în toate disciplinele / ariile curriculare / trans-disciplinele obligatorii. Pe aceeași bază, vor fi definite profilurile de ieșire din sistem. 

9. Creșterea generală și graduală, pe măsura înaintării în școlaritate, a ponderii curriculumului opțional/la decizia elevului sau părintelui. De exemplu, dacă la nivelul învățământului primar, curriculumul la decizia elevului ar putea fi de 20%, la învățământul post-obligatoriu, am putea vorbi de minimum 60%. 

10. Definirea și reglementarea parteneriatului între școală și comunitate (inclusiv ONG) pentru oferirea de servicii educaționale complementare, în funcție de nevoile individuale, specifice sau speciale identificate. Este o soluție alternativă sau complementară la lipsa de apetență și de putirință a sistemului în privința individualizări educației. 

D. La nivelul rezultatelor, ar fi: 

11. Revizuirea sistemului național de evaluare a rezultatelor învățării, care ar urma să cuprindă evaluări formative, la mijloc și la sfârșit de ciclu curricular în învățământul obligatoriu (deci, după clasa a II-a, a IV-a, a VI-a și a VIII-a) și sumativă, de certificare a competențelor cheie / generice sau specifice, la momentele de ieșire din sistemul de învățământ (la sfârșitul învățământului obligatoriu – după clasa a X-a, la sfârșitul învățământului secundar superior – actualul Bacalaureat – și la finalizarea învățământului profesional). Cu certitudine, aș renunța la orice examen de evaluare sumativă și de selecție înainte de finalizarea învățământului obligatoriu. În același spirit, pentru că o rată mare de părăsire timpurie a școlii se înregistrează, în mediul rural, după clasa a VIII-a, ar trebui regândită tranziția de la gimnaziu la ciclul inferior al liceului, garantându-se posibilitatea finalizării învățământului obligatoriu cât mai aproape de casă – chiar dacă supărăm profesorii de liceu. Apropo: nu văd niciun rost liceelor TEORETICE (deci, a căror misiune este pregătirea pentru învățământul superior de tip academic), a căror rată de admitere a absolvenților la facultate este sub 50%. 

12. Consolidarea sistemului de evaluare externa a calității educației și participarea principalelor categorii de beneficiari (elevi, părinți, autorități locale, angajatori) la acest proces. Deja, beneficiarii de educație au început să participe la procesul de evaluare externă, cer formarea unor competențe cu valoare pe piața muncii, au început să devină conștienți de existența unor standarde de calitate și au început să ceară respectarea lor… 

13. Corelarea evaluării rezultatelor învățării cu evaluarea profesorilor și cu evaluarea instituțiilor școlare. Tot ce înseamnă evaluare trebuie corelat: nu poți fi o școală foarte bună și nu poți avea, în școală, toți profesorii cu calificative de ”foarte bine” dacă nu poți documenta rezultate la evaluări naționale la fel de bune (desigur, în termeni de progres, de valoare adăugată, de eficiență internă și externă etc.). 

După cum se poate constata, cu puține excepții, intervențiile propuse nu necesită decât, cel mult, schimbări minore de legislație (de exemplu, la nivel de ordin de ministru). Dar, chiar și acolo unde este nevoie de schimbări mai mari (de exemplu, modificarea politicii salariale sau a sistemului evaluărilor din educație), cu puțină voință, se poate!