Dacă ar fi după mine …

Că se incinse iar poporul cum că ”se dă” o nouă lege a educației, iar același popor încins încă mai trăiește cu convingerea că lege = reformă, am început să fiu întrebat ”dar tu ce zici despre asta, că doar te declarași că susții reforma?”. Iar eu răspund: ”dacă ar fi după mine …” și încep să povestesc. Deci, ca să tai coada pisicii, dacă ar fi după mine:

  • Aș vrea, întâi. să văd cum ar trebui să arate educația, pornind de la niște întrebări simple, care s-au tooooot pus, dar care nu și-au găsit răspuns: de ce, pentru ce și pentru cine facem educație. Pe acestă bază, aș elabora niște ”profiluri de ieșire” din sistemul formal de educație, pe niveluri de vârstă.
  • Pornind de la aceste profiluri, aș face o diagnoză a celor care ies din sistem la nivelurile respective (utilizând diferite date și rezultatele evaluărilor naționale și internaționale) ca să măsor ecartul între ”ceea ce este” și ceea ce consider că ”ar trebui să fie” ( = profilurile de ieșire).
  • Apoi, aș vedea ce schimbări ar fi necesare – inclusiv și mai ales dacă este sau nu necesar un nou pachet legislativ. Cum am mai spus, pentru ca reforma să se producă, în sfârșit (v., de exemplu, http://deceeducatia.blogspot.ro/2015/05/lege-si-tocmeala-in-educatie.html), nu cred că sunt necesare schimbări legislative majore ci, mai degrabă, schimbări culturale.
  • Dacă, totuși, văd că așa nu mai merge și că legislația devine o barieră în calea schimbărilor necesare și dorite, numai atunci aș veni cu o nouă lege generală a educației.
  • Apoi, aș schimba radical structura acestei legi fundamentale pentru educație. Legile educației realizate după 1990 cuprind, pe lângă prevederi legale necesare, și non-reglementări (de tipul ”de regulă…”) și aspecte procedurale, care ar trebui reglate la nivel inferior de act normativ (sau chiar deloc, conform principiului subsidiarității). Deci, legea ar trebui, oricum, să fie mult mai scurtă și mult mai exactă în formulări.
  • L-aș pune pe ”cel care învață” în fruntea legii: educația ca drept constituțional și serviciu social – chiar ca serviciu universal (cel puțin pentru educația necesară și definită de societate ca obligatorie). Atenție: am spus ”educație obligatorie”, nu ”învățământ obligatoriu”: va fi legiferată posibilitatea educației în sistem formal (deci, prin instituții școlare), dar și pe cale nonformală și informală (deci, inclusiv prin ”homeschooling”) – dar cu un control strict al respectării tuturor drepturilor copilului educat pe altă celea decât cea formală – conform Convenției cu privire la Drepturile Copilului art. 28 și 29 (foarte interesant General Comment 1 (2001): The Aims Of Education, al ONU, privind art. 29 din Convenție).
  • Apoi, aș defini ceea ce este dator să facă statul pentru respectarea acestui drept și pentru furnizarea serviciilor educaționale – inclusiv cum îl va sprijin pe beneficiar să învețe pe tot parcursul vieții (”lifelong learning”) din toate situațiile de viață (”life-wide learning”), împletind viața cu învățarea (”life-embedded learning”) și oferind o învățare relevantă pentru viață (”life-relevant learning”).
  • Aș statua modul de definire a rezultatelor așteptate pentru fiecare nivel educațional (cine și cum definește ”profilurile de ieșire” și curriculumul care duce la aceste profiluri de ieșire) și sistemul de răspundere publică pentru aceste rezultate: cine răspunde de producerea acestor rezultate și cum sunt ele evaluate (deci, sistemul național de evaluare pentru rezultatele învățării, pentru profesori și pentru instituțiile de educație). Desigur, evaluare preponderent formativă, de progres, a valorii adăugate și nu a rezultatrelor brute. Tot aici, aș defini structura sistemului național de date și indicatori.
  • Aș proclama principiul subsidiarității, ca principiu fundamental în organizarea și funcționarea organizațiilor de educație, cu libertate maximă oferită acestora, în planificarea, organizarea și derularea procesului de educație, dar cu condiția obținerii rezultatelor așteptate – evaluate independent. În treacăt fie spus, ar dispărea ideea de alternativă educațională, pentru că fiecare școală va fi liberă să îmbrățișeze orice alternativă pedagogică, să adopte orice structură disciplinară/nondisciplinară, să/și definească ”planul de învățământ”, orarul etc.- repet, cu condiția atingerii rezultatelor scontate, pentru fiecare etapă curriculară și cu acordul deplin al beneficiarilor.  
  • Aș defini modul de obținere și de alocare a resurselor financiare necesare obținerii rezultatelor așteptate: bugetul educației > 6%  din PIB; finanțarea prin granturi stabilite pe baza unei formule de finanțare; statuarea principiului că finanțarea aparține celui care învață și nu școlii. Având în vedere că profesorul este resursa esențială, care generează rezultatele așteptate ale învățării, aș defini salariul de intrare în învățământ la 90% PIB/locuitor/lună și salariul mediu la 120% din PIB/locuitor/lună.
  • Pentru profesori aș mai defini doar calificarea necesară și aș clarifica ce înseamnă ”cariera profesorală”. Pentru celelalte elemente de management al resurselor umane, ar urma să se aplice legislația comună (codul civil și legislația muncii).
Toate aceste lucruri le-aș dezbate public, consistent, cel puțin 6 luni, printr-un ”document de principii”. După dezbatere, documentul rezultat ar fi transmis juriștilor, pentru codificare. Apoi, din nou dezbatere, pe textul juridic. 
Nu în ultimul rând, aplicarea noii legi nu ar fi ”otova”: dispozițiile finale și tranzitorii ar prevedea clar o perioadă de tranziție în aplicare (inclusiv pentru a ajunge la nivelurile salariale menționate mai sus), pe măsură ce sistemul în ansamblul lui, instituțiile și oamenii din sistem dobândesc capacitatea de a lucra altfel. Totodată, vor fi necesari câțiva ani pentru pilotarea noilor elemente curriculare și privind evaluarea, vor fi necesare resurse suplimentare pentru sprijinirea tranziției (informare, consiliere, consultanță, formare, monitorizare etc.). 
Dar nu cred că se va întâmpla așa, întrucât cultura dominantă – etatistă, centrată pe instituții și bazată pe infailibilitatea statului în fața cetățeanului și pe prezumția de vinovăție a cetățeanului în fața statului – va genera tot o lege stufoasă, care va încerca să reglementeze la nivel național toate situațiile previzibile – lucru, de altfel, imposibil, fiind apoi necesare alte zeci de modificări ulterioare.

Și ar mai fi multe de visat – dar mă opresc aici, pentru că nu am timp de pierdut și, oricum, nu e după mine…

Articole Similare

5 Comentarii

  1. Sorin Cheval

    Ar fi multe de discutat, desigur. În cea mai mare parte fiind în consens cu opiniile dvs., m-as opri doar la două aspecte:
    1. Afirmați "nu cred că sunt necesare schimbări legislative majore ci, mai degrabă, schimbări culturale". Dar educația este motorul schimbărilor culturale. Și atunci, nu este oare un cerc vicios? Nu avem nevoie de schimbări legislative pentru a îmbunătăți educație, ci de schimbări culturale care depinde de fapt de educație. Cum rezolvăm?
    2. Înțeleg că nu e după dvs, cum spuneți. Dar totuși, cine poate face lucrurile să se miște în sfârșit? Trebuie să existe cineva, un grup de oameni, o instituție care să-și asume puterea de a schimba lucrurile. Altfel spus, la întrebările dvs de la începutul textului "de ce, pentru ce și pentru cine facem educație", eu aș adăuga două întrebări al căror răspuns ar trebui lămurit înainte de a trece la treabă: cine face educație și cine poate schimba lucrurile? Poate în conferința de vineri aflăm mai multe…
    Cu stima, Sorin Cheval

    Răspuns
  2. Serban Iosifescu

    1. Multe școli, mulți profesori au deja mindset-ul necesar pentru a face o școală altfel. Deci, singura schimbare legislativă și necesară este descentralizarea reală a sistemului școlar (care nu ține de vreo lege a educației) – care să-i lase pe cei care știu/pot/vor să o facă. Pentru ceilalți – timp, formare, sprijin și, în cele din urmă obligația legală.
    2. Pornind de la cele de mai sus, este clar că sunt deja oameni, instituții, forțe care ar putea schimba câte ceva. Ele trebuie, însă, să se coalizeze și să pună presiune pe factorul politic. Altfel, ne întoarcem cu 50 de ani în urmă (vezi discuțiile despre ””noul”” – cu două rânduri de ghilimele – proiect de lege a educației).
    2bis. În sfârșit, cred că o schimbare culturală nu se poate face cu biciul – ci cu ”ghionți” bine țintiți (v. ”Nudge: Improving Decisions About Health, Wealth and Happines” – Thaler & Sunstein)

    Răspuns
  3. BD

    Reteta schimbarii ar putea fi realizata in urmatorii pasi. 1. Ghintii de care face vorbire Serban trebuie sa fie din interior. Asta presupune desigur 2. o privire lucida asupra realitatii vazute si nevazute. Apoi, nu mai trebuie decat sa aplici formula secreta (cineva spunea, relativ la cel care invata, ca educatia nu depinde de scoala, de profesor, de legi ..etc….ci de un mare secret. EU VREAU!). Deci 3. aplicarea formulei secrete: EU VREAU. Daca cineva simte ca trebuie schimbat ceva in scoala sa o faca. Sa produca schimbarea. Limitele nu sunt exterioare noua ci interioare. Este nefiresc ca atat de multi oameni cu mindset-ul la necesar (citez din Serban) la ei sa nu inteleaga ca de ei depinde schimbarea (in sens de progres si nu de dans popular romanesc ).

    Răspuns
  4. Anonim

    … si ati evitat sa pomeniti in articol despre faptul ca aceste demersuri, propuse de dvs., ar fi chiar realizabile si chiar utile si chiar eficiente daca nu si-ar vârî politicul interesele peste tot…

    Răspuns
  5. iulian ghetau

    absolut corect, se schimba partidul, se schimba seful isj, se intinde covorul rosu , vin alti inspectori, alte reguli, si toata lumea merge inainte, este mai dezastruos ca inainte de 89, cel putin atunci echipele erau constiuite in primul rind pe competenta si apoi ,,,cred eu,, pe obedienta si dosar, dar prima competenta.

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.