Pentru că mi se sugerează, în diferite contexte, că sunt mult prea cârcotaș și că, în plus, nu vin cu soluții, inițiez o serie de postări privind modul în care ar putea arăta o reformă reală, care să conducă la o vizibilă îmbunătățire a calității educației.
Dar, înainte de a trece la chestii concrete, nu voi pierde nici această ocazie pentru a sublinia faptul că tot acest proces (de reformă) trebuie fundamentat pe valorile care ne conduc (sau ar trebui să ne conducă) în calitate de ființe umane și sociale. Ca urmare, prima întrebare la care trebuie să răspundem se referă la fundamentele schimbării: de ce sistemului actual de educație are nevoie de reformă?
Chiar cu riscul de a fi acuzat că simplific prea mult problema, atunci când văd ceea ce se întâmplă în școală, mă raportez, în primul rând la valori. Voi exemplifica cu câteva din întrebările pe care mi le-am pus, care se referă la valori fundamentale (”adevărul” și ”rațiunea”, ”binele” și ”dreptatea”, ”frumosul” și ”utilul”, ”compasiunea” și ”libertatea” etc.).
- Este, oare, rațional managementul resurselor umane din școli – recrutarea și selecția cadrelor didactice fiind realizată la nivel național / județean iar restul managementului resurselor umane la nivel de școală (conducerea școlii fiind singura responsabilă)?
- Este, oare, adevărat că avem o educație de calitate – bazându-ne pe performanța (lăudabilă, de altfel) a câtorva sute de ”olimpici”?
- Este, oare, drept, echitabil, sistemul de finanțare, care permite să iei de la cei săraci și să dai la cei bogați (cei mai săraci 20% dintre români consumă 10% din resursele pentru educație, iar cei mai bogați 40% dintre români consumă două treimi dintre resursele educaționale)?
- Cât alocăm, procentual, în curriculum, ”binelui” și ”frumosului” (respectiv, educației morale și celei estetice)? Cât de bun este un sistem de evaluare bazat pe vânarea greșelilor, vinovăție și pedeapsă?
- Cât de utilă este educația școlară în viața socială și profesională? Cât de folositoare sunt temele pentru acasă (care-l fac, pe copil, să muncească mai ceva ca un adult, dacă vrea note mari și să nu fie pedepsit)? Cât de mulțumiți sunt, de exemplu, angajatorii, în privința competențelor profesionale ale absolvenților? Cât de eficientă este investiția în educație?
- Educăm noi, oare, prin școală, o ființă liberă, autonomă dar și căreia ”îi pasă” de ceilalți?
Ceea ce voi propune, ca schimbare, rezultă din răspunsurile găsite la întrebările de tipul celor de mai sus: susțin o schimbare doar atunci când văd că un aspect al educației sau al vieții școlare nu răspunde la ceea ce eu cred că este bine, frumos, adevărat, just, rațional sau util. De exemplu, eu cred, printre altele:
- Este irațional (și nedrept) să faci școala răspunzătoare de resursa umană pe care i-o recrutează altcineva.
- Este un neadevăr că avem o educație de calitate – pentru că aproape jumătate dintre elevi performează slab și foarte slab la evaluările internaționale.
- Este profund nedrept (inechitabil) modul de alocare a resurselor publice pentru educație.
- ”Binele” și ”frumosul” sunt valori marginalizate în curriculumul actual – chiar dacă sunt ilustrate prin activități extracurriculare (de unde rezultă și atractivitatea acestora pentru elevi, zic eu). În plus, multe școli sunt de-a dreptul urâte, iar comportamentul social al multor elevi, absolvenți și chiar profesori denotă un relativism moral îngrijorător.
- Este rău să folosești evaluarea ca pedeapsă și să nu lași elevii să învețe din propriile greșeli.
- Educația primită în școală este, adesea, inutilă, întrucât competențele formate nu sunt cele necesare integării sociale și profesionale (vezi, de exemplu, procentul foarte mare de șomeri tineri, proaspăt absolvenți).
- În sfârșit, compasiunea (măcar empatia), grija față de aproapele tău sunt înlocuite cu spiritul gregar și cu imitația, iar libertatea (devenită sinonimă cu amoralitatea) înseamnă, de fapt, că ”scopul scuză mijloacele”.
Evident, cele de mai sus reprezintă, cel mult, o ”opinie documentată” prin experiența personală și prin lecturi – inerent selective – care, cu certitudine, nu reflectă întreaga realitate. Poate că eu văd lucrurile mult mai negre (sau mult mai roz) decât sunt de fapt iar opiniile voastre (la fel de documentate) sunt altele. De aceea, înainte de a ne apuca să schimbăm efectiv ceva, cred că este necesar un acord, măcar la un nivel general, despre ceea ce este adevărat, bine, drept, frumos și util în școala românească actuală, dar și, mai ales, asupra a ceea ce trebuie schimbat – adică ceea ce considerăm, cei mai mulțin dintre noi, că este fals, irațional, nedrept, rău, urât și/sau inutil.
Și pentru că sistemul actual de management centralizat al sistemului de învățământ ilustrează, zic eu, multe non-valori, voi exemplifica, în postarea următoare, cu o propunere de descentralizare, care va avea, cred eu, consecințe benefice la nivel de școală. Repet, este numai o propunere – dar, așa cum va rezulta și din postarea următoare (care reia, cu privirea și mintea de azi, ceea ce am scris acum 8 ani în lucrarea colectivă ”Patru exerciții de politică educațională în România”), ea poate fi un punct de plecare pentru o dezbatere publică. Pentru educație, orice dezbatere este mai bună decât lipsa interesului public.
Extrem de interesantă analiza, dar n-am înțeles dilema referitoare la sistemul de finanțare (sau nu dețin eu toate datele)
Multumesc pentru explicație. Într-adevăr, ls sfarsitul anului trecut primăria mi-a luat 80000 lei economisit și a finantat alte școli, din banii școlii mele. M-am revoltat de prisos, ba mai mult, mi s-a spus că dacă nu imi convine să-mi dau demisia.
Din nefericire sistemul actual de invtamant se centreaza prea mult pe "a avea"si prea putin spre de loc pe "a fi". O scoala cu adevarat utila este aceea a carei absolventi nu doar "au" (cunostinte, abilitati, competente) ci "sunt" (autonomi, responsabili, curajosi, energici, vizionari, creativi, focalizati pe solutii, proiectivi si proactivi, generosi, sociabili, umani, reflexivi, deschisi, comunicativi, pozitivi, echilibrati, fericiti,…)