O discuție extrem de interesantă despre reformă, pornind de la un film care a făcut multă vâlvă acum mai bine de un deceniu: ”Waiting for Superman” (filmul nu e ”la liber”, l-am văzut pe HBO acum mai mult timp; trailerul este aici – https://www.youtube.com/watch?v=yFN0nf6Hqk0, iar aici https://www.youtube.com/watch?v=L8jepdjqZIA puteți găsi plus un interviu cu realizatorul filmului, Davis Guggenheim). Acest film a venit într-un moment în care mișcarea pentru standardizare și răspundere publică (accountability) era pe val, iar criticile adresate sistemului public de învățământ (desigur, cel din SUA, al nostru fiind perfect…) erau acerbe.

Filmul găsește și o soluție: privatizarea educației, sub forma susținerii ”charter schools” adică a școlilor private finanțate din bani publici, și a alegerii școlilor de către părinți, pentru că (susțineau autorii lui), sistemul public este:

1. Corupt, susținând profesorii leneși și incompetenți (protejați de sindicate).
2. Bazat pe tradiție și nu pe date, neacordând atenție testărilor standardizate.
3. Ineficient, cheltuind aiurea banii publici.
4. Lipsit de răspundere publică – nimeni nefiind tras la răspundere pentru rezultatele slabe, lipsind competiția între școli.

Parcă sună cunoscut, nu-i așa?

Sistemele de învățământ din SUA au mers în această direcție vreo 5 ani (perioada de glorie a lui Michelle Rhee și Geoffrey Canada), prin 2015 începând să apară problemele. Găsiți o analiză a acestor probleme într-un film în două părți, despre moștenirea ”Waiting for Superman”, după 10 ani, respectiv despre efectele reformelor inițiate în perioada respectivă (partea I, la https://www.youtube.com/watch?v=UWgF_zJtcjo și partea a II-a la https://www.youtube.com/watch?v=MEHJPy0AD1Y). După un deceniu, situația apare ceva mai nuanțată:

1. Argumentele privind ineficiența școlilor publice nu luau în seamă mediul de proveniență, care, pe baza analizelor ulterioare de tip ”big data”, arată că performanțele școlare, câștigurile și mobilitatea socială sunt prezise de comunitatea de proveniență mai mult decât de calitatea profesorilor sau a infrastructurii școlare. Deci, rezultatele bune nu se datorează doar combinației între ”muncă asiduă” și ”profesori buni”, ci implică un număr mult mai mare de factori determinanți, care țin de familie (venituri, statut pe piața muncii, nivel de educație etc.), comunitate (oportunități de socializare, criminalitate, economie etc.) ș.a.m.d.
2. Da, sunt și profesori leneși și incompetenți (o minoritate), dar argumentele despre calitatea profesorilor nu luau în seamă plata profesorilor și condițiile de muncă, care favorizau migrația profesorilor buni din școlile ”grele”, fără rezultate, către școlile ”ușoare”, cu rezultate, din comunitățile favorizate (și, evident, cu salarii mai mari).
3. Datele din testele standardizate nu erau folosite pentru îmbunătățirea rezultatelor și, în plus, exacerbarea testărilor standardizate a dus la îngustarea curriculară, la învățarea pentru testare și la diminuarea inovației și creativității profesorilor prin aplicarea mecanică a unor ”rețete de succes”.
4. Chiar dacă unele charter schools erau mai eficiente în folosirea banilor publici (cheltuielile per capita erau mai mici), totuși, cele cu rezultate și vizibilitate media, se bucurau de sponsorizări generoase din partea mediului de afaceri. Deci, rezultatele nu erau obținute cu mai puțini bani, ci, dimpotrivă, cu mai mulți, dar nu din surse publice. Este evident că ”marii filantropi”, de tipul ”Bill & Melinda Gates Foundation” nu pot susține funcționarea, la același nivel de finanțare, pentru toate școlile din sistem. În plus, în școlile fără sponsori importanți, cheltuielile cu administrația erau chiar mai mari decât la școlile publice – deci, mai puțini bani pentru profesori și pentru instruire (de exemplu, salarii anuale pentru directori / administratori de la 500.000 USD/an).
5. Pentru a obține rezultate excelente, școlile respective, pur și simplu, denaturau datele: pentru a avea o rată de absolvire de 100%, eliminau cohorte întregi de elevi cu posibilități mai mici (nu-i lăsau să ajungă în ultimul an de studiu) sau, pentru a nu primi elevi cu probleme de învățare, umblau la ”loteria” de admitere (școlile finanțate din fonduri publice nu au voie să-și aleagă elevii).
6. Pe lângă un număr mic de charter schools cu rezultate remarcabile, au proliferat multe mediocre, cu rezultate chiar mai slabe decât școlile publice. Una peste alta, charter schools nu performează, în ansamblu, nici mai bine nici mai rău decât restul școlilor din SUA – aceasta fiind și concluzia OECD: dacă eliminăm influența factorilor externi asupra rezultatelor, școlile private nu performează mai bine decât cele publice. Deci, soluțiile elitiste, generate în (ceea ce eu numesc) ”școli de fițe” (deci provenind de la reformatori care, cei mai mulți, nu au lucrat niciodată cu copii defavorizați și care nu au simțit niciodată, în viața lor, ce este sărăcia) nu sunt panaceu.

În loc să învățăm din experiența altor sisteme, noi vrem, cu tot dinadinsul, să repetăm greșelile lor. Cine are dreptate, în această dezbatere? După părerea mea, ambele tabere:

• Este nevoie de creșterea răspunderii profesorilor pentru rezultate, dar și de un sprijin mai mare pentru acei profesori, inclusiv prin salarii decente, formare, echipamente, materiale de învățare etc.
• Este nevoie de o folosire mai eficientă a fondurilor publice – deci, investiție în instrumentele și procese de învățare, care produc efecte mai puternice –, dar și, incontestabil, de mult mai mulți bani pentru a putea oferi o educație de calitate pentru fiecare.
• Este nevoie de măsurarea progresului și a rezultatelor educaționale, la nivel de elev, profesor și școală (inclusiv prin testări standardizate), dar și de considerarea factorilor externi școlii, atunci când judecăm calitatea intervențiilor.
• Este nevoie de testare standardizată și de concentrare pe competențe cheie, dar nu cu prețul limitării creativității și capacității de inovare a profesorilor și nici cu prețul neglijării talentelor, intereselor și nevoilor individuale ale celor care învață.

O astfel de discuție ar fi trebuit să avem, pentru a vedea cum putem benefica de experiențele și de practicile (bune și rele) din alte sisteme, pentru o reformă reală, nu doar din vârful buzelor. Noi, însă, continuăm să discutăm despre examenul de admitere la liceu, despre numărul probelor la examenul de Bacalaureat, despre numărul de ore sau de zile petrecute în școală și, mai ales, despre structura de sistem, despre care toată lumea spune că, de una singură, nu poate îmbunătăți rezultatele învățării și nici rezolva vreo problemă dintre cele enunțate mai sus.

Putem folosi experiența școlilor private – a celor  bune, inovative, să fim bine înțeleși –, pentru a îmbunătăți sistemul public de învățământ, pentru a-i rezolva problemele, reale, dar asta nu însemnă privatizare fără limite. A se vedea experimentul cu charter schools din Newark (US), unde Mark Zuckerberg a investit 100 mil. USD, și despre care a recunoscut, ulterior, că a fost un eșec (pardon: ”o lecție învățată”): filantropia singură, donațiile, sponsorizările și programele inițiate de firmele mari și mici, nu vor rezolva marile probleme de echitate și nici îmbunătăți rezultatele învățării pentru marea majoritate a copiilor: chiar crede cineva că 100 sau chiar 1000 de ghizdane sau penare reprezintă ceva într-o țară în care 2.000.000 (două milioane) de copii trăiesc sub pragul de sărăcie?

Din acest motiv pledez pentru politici publice: cu siguranță, există mari probleme în sistemul public. Cu siguranță, școlile (și firmele) private pot veni cu soluții inovatoare. Dar nimeni și nimic nu poate înlocui învățământul public și soluții bine gândite, cu implicarea tuturor părților interesate, inclusiv și mai ales elevi, părinți și profesori din comunități defavorizate, atunci când e vorba de marea masă a copiilor și adulților. O reformă reală nu poate ieși numai dintr-un pix, sau o coaliție de pixuri, oricât de genial(e) ar fi (sau s-ar considera).