Iar mă apucă disperarea: lumea caută, se mișcă, încearcă să găsească soluții la criza educației, a cărei existență este recunoscută de oricine are mintea întreagă. De exemplu, ONU organizează, între 16 și 19 septembrie, ”Transforming Education Summit” cu 5 teme mari de discuție (”Thematic Action Tracks”):

• Școli incluzive, echitabile, sigure și sănătoase.
• Învățare și abilități pentru viață și muncă.
• Profesorii, predarea și profesiunea didactică.
• Învățare și transformare digitală.
• Finanțarea educației.

Pentru fiecare temă sunt, deja, elaborate materiale de discuție, interesante, în care, pornind de la o diagnoză complexă (cu foarte multe date), sunt propuse direcții de acțiune pe termen scurt, mediu și lung (documentele Forum-ului pot fi descărcate aici: https://www.un.org/en/transforming-education-summit/transforming-education-documents).

Ce facem noi? Ca de obicei, vopsim gardul – ne lăudăm cu participare și chiar cu contribuții dar, în interior, nu știu cum se face, politicile publice promovate, inclusiv legile noi (pe care ne facem că le dezbatem), sunt opuse spiritului recomandărilor promovate afară.

Mașina de ceață funcționează din plin: comparați, de exemplu, ce se discută (și cum se discută) la Summit-ul ONU, cu ce se discută (și cum se discută) la ”Summit-ul ’Rethink Romania’”, pentru care nu am găsit niciun material de input (probabil vor fi co-create, în timpul Summit-ului, dacă e să ne luăm după program). Iar în postările publice, văd numai lozinci, generalități și locuri comune. Pot da și exemple, dar mă abțin.

În schimb, iată, ca exemplu, câteva idei din materialul introductiv despre ”Finanțarea educației” al Summit-ului ONU, referitoare la nevoia reorientării finanțării pentru a crește echitatea: cheltuielile familiilor cu educația ”trebuie completate cu investiții publice adecvate și progresive […]. A ajunge la cei mai excluși costă mai mult pe cap de locuitor – în special la cei din zonele îndepărtate și la copiii cu dizabilități. Pentru a asigura un acces echitabil e nevoie de un angajament deplin privind eliminarea taxelor de utilizare (pentru serviciile educaționale și de suport – că tot discutăm despre transportul elevilor, terapii complementare etc. – n.n.) deoarece, altfel, sistemele ajung să fie stratificate prin capacitatea de a plăti, excluzând sau dezavantajând și potențial stigmatizând grupurile marginalizate […]. Dacă guvernele nu compensează cu investiții publice substanțiale și progresive în educație, pentru a reduce costurile la nivelul gospodăriilor, aceasta va duce la rezultate foarte inechitabile pentru copii și la rezultate slabe pentru societate, în general. Din păcate, în loc să compenseze, progresiv, cheltuielile gospodăriilor (proporțional cu nivelul sărăciei – n.n.), investițiile publice în educația copiilor din cele mai sărace 20% dintre gospodării reprezintă doar un sfert din investiția publică în cei mai bogați 20%.”

Distanța dintre vorbe (adică imaginea promovată despre noi) și fapte (ceea ce legiferăm și promovăm ca politici publice) este imensă și, cred eu, premeditată. Câte dintre direcțiile de acțiune recomandate de ONU pot fi găsite în proiectele noilor legi, ca programe concrete, nu doar la nivel declarativ? Puține, noi având alte griji: să promovăm ”excelența” (înțeleasă ca ”mai mulți bani, resurse și statut pentru cei care au deja”), să controlăm tot ce mișcă în sistem și să transferăm hălci cât mai mari din sistemul școlar sub controlul și în buzunarele susținătorilor politici.

La fel s-a întâmplat în 2019, când, în cadrul Președinției României a Consiliului UE, au fost organizate, la noi, foarte multe evenimente de nivel european, inclusiv pe educație. A fost unul din puținele momente în care specialiștii au fost lăsați să-și facă treaba. Dar, după ce show-ul s-a terminat, politicienii și-au băgat picioarele în tot ce s-a discutat și s-a propus atunci.