Și totuși, nu e prea târziu pentru o ”terapie de șoc”

Written by serbaniosifescu

31/12/2022

Cineva întreba (retoric, desigur) cum s-ar putea absorbi peste 3% din PIB, alocare bugetară pentru Educație, prin mecanismele actuale. Așa e: actualele mecanisme nu permit cheltuieli mai mari. Deci, gândind strâmb, putem spune că banii sunt suficienți. Dar asta e problema esențială, elefantul din încăpere: trebuie schimbate mecanismele de management și finanțare, chiar radical, altfel băltim la coada UE încă 25 de ani!

În anii ’90 credeam în posibilitatea reformei de sistem și m-am implicat, trup și suflet. Dar, eșecul reformei Marga, rapiditatea și eficacitatea antireformei care a urmat, m-au făcut să nu mai sper in posibilitatea unei reforme planificate cu grijă, implementată atent și evaluată cuprinzător.

Ca urmare, în anii 2000, am ajuns să cred că singura posibilitate de reformare a sistemului de educație este aruncarea lui în aer, printr-o descentralizare rapidă și  brutală, indiferent de consecințe: o ”terapie de șoc”, care ar fi dus (estimări personale) la înflorirea a circa 25% dintre școli (care, oricum erau capabile să se descurce și singure, dar erau împiedicate de sistem…), supraviețuirea, de bine de rău, a circa jumătate dintre școli, dar și la ”moartea” (de jure sau de facto) a sfertului rămas, cu toate consecințele.

In deceniul următor (anii 2010), mi-am dat seama că, de fapt, ar ”muri” nu un sfert, ci peste jumătate, chiar două treimi dintre școli, motivul principal fiind diminuarea capacității manageriale (la nivel de școală, inspectorate și minister): un deceniu de numiri provizorii și exclusiv politice, urmat de concursuri care evaluează cu totul altceva decât capacitatea managerială. Pornind de aici, am considerat că școala poate fi reformată prin ”creșterea” unui sistem școlar nou, ca sistem de derogări de la cadrul normativ existent, prin școli pilot, al căror număr crește treptat, până când noul sistem devine dominant (doar atunci urmând o lege nouă, care să consacre schimbările de succes).

Dar și această oportunitate a fost irosită, pilotarea ajungând o chestie mai mult discreționară: 1. Criteriile de selecție nu sunt fundamentate strategic (nu avem obiective de țară în domeniul educației – ”obiectivele” din România Educată fiind doar niște intenții vagi și direcții de ameliorare, fără indicatori SMART); 2. Programele pilot selectate sunt fără cap (nu se cere o justificare solidă, pe baza rezultatelor cercetării și nici nu sunt evaluate metodologic) și fără coadă (nu este prevăzută niciun fel de evaluare obiectivă și independentă a impactului respectivelor schimbări).

Ca urmare, totul a devenit relativ: sunt inițiative relativ OK (multe preluate de prin alte sisteme), alături de proiecte care aplică principiul: ”uite ce idee mi-a venit, hai să vedem ce iese”, de inițiative care întăresc niște practici conservatoare sau elitiste (vezi acel curriculum simplificat, centrat pe ”învățarea pentru examen”) și chiar, am bănuiala, unii ”piloți” urmărind, pur și simplu, interese strict personale sau financiare. Repet: nu contest faptul că unele școli pilot chiar fac o treabă bună, ci doar faptul că, la nivel de sistem, NU există mecanisme de asigurare a calității procesului de pilotare: inițiativele valoroase pot coexista cu altele care trag sistemul înapoi, sau care sunt făcute pentru notorietate sau chiar, pur și simplu, pentru bani.

Deci, nemaiașteptând mare lucru de la pilotare, am revenit la ideile din anii 2000: descentralizarea rapidă și brutală a sistemului, dar cu un adaos – finanțare suplimentară și asistență tehnică direct proporțională cu nivelul dezavantajelor și defavorizării (pentru ca școlile să nu fie lăsate să moară).

În ”reformă prin lege” nu am crezut niciodată: am avut de două ori această experiență (legile din 1995 și 2011, care nu au schimbat mai nimic la nivel de fond, ci numai la nivel de ”plantat panseluțe”) dar, se pare, nu am învățat nimic. Legea nu garantează nimic, pentru că metodologiile vor face jocul, care va fi același, chiar contrar spiritului legii. Să nu uităm, oamenii care fac metodologii (aceasta fiind sigura lor competență) sunt veșnici în Minister. Ca dovadă, comparați metodologiile esențiale (stabilirea cifrei de școlarizare, ”mișcarea” personalului, organizarea examenelor etc.) de dinainte de 2011 cu cele de după 2011 să vedeți ce s-a schimbat la nivel organizațional și procedural.

Revenind: ce ar însemna această terapie de șoc?

  • Descentralizare: autoritățile locale devin răspunzătoare de cantitatea și calitatea educație oferite, ele primind finanțare standard și suplimentară în acest scop.
  • Dereglementare la nivel național, unde va fi elaborat doar cadrul legal general, care să asigure și să garanteze dreptul la educație și care să stabilească limitele între care să se miște autoritățile locale și școlile. Aceasta ar duce la reducerea drastică (cu cel puțin 80%) a reglementărilor de la nivel național.
  • Reglementare la nivel local – coborârea deciziei la nivel de administrație locală și de școală (care își stabilesc propriile obiective de dezvoltare și funcționare, precum și regulile de operare, în cadrele stabilite la nivel național).
  • Evaluarea anuală (”proporțională”, ”risk based”) a cantității și calității educației oferite, prin instituții independente, cu autoritate sporită în anularea deciziilor locale și de intervenție, dacă sunt depășite cadrele și se încalcă dreptul la educație și celelalte drepturi (să nu uităm, avem un sistem segregat, unde există discriminare). Vor fi cicluri anuale de evaluări independente  + ”policy review” pentru elevi, profesori și școli.
  • Schimbarea finanțării prin subvenții cu cea prin granturi. Stabilirea doar a unor proporții între categoriile de cheltuieli (categorii mari de cheltuielile de personal și materiale), nu fixă, ci doar cu un maxim (pentru cheltuieli salariale, de exemplu) și un minim (de exemplu, pentru bunuri și servicii și pentru deezvoltare profesională) pentru fiecare.
  • Dublarea finanțării de bază (standard), cu diferențe pe niveluri, în funcție de obiectivele de politici publice. De exemplu: stăm prost (și în declin) la participarea la educația timpurie? Dăm bani mai mulți la educația timpurie. Stăm prost la părăsirea timpurie a școlii? Dăm mai mulți bani la anii de tranziție gimnaziu-liceu (clasele VII-X). Stăm prost la competențele cheie și la alfabetizarea funcțională? Dăm mai mulți bani la învățământul primar.
  • Completarea finanțării de bază cu o finanțare suplimentară, prin proiect național, până la concurența sumei medii de 5000 USD/an/elev la nivel național. Alocarea se va face diferențiat în funcție de nivelul de realizare a indicatorilor aferenți obiectivelor de politici publice: mai mulți bani unde rezultatele sunt mai slabe, până la o finanțare suplimentară egală cu finanțarea de bază / elev în zonele cele mai defavorizate.
  • Finanțarea suplimentară va fi condiționată de progresul la indicatorii aferenți obiectivelor de politici publice (măsurat prin evaluarea anuală menționată mai sus). Lipsa progresului pe o perioadă de peste 2 ani ar trebui să ducă la măsuri administrative (înlocuirea managementului, perioadă de probațiune cu ”administrare specială”, ca la faliment etc.).
  • Alocarea bugetară pe capitole și articole se face la nivel local, prin decizie a CA. Fiind granturi, alocările concrete se fac pe baza unui PDI cu obiective SMART, care operaționalizează obiectivele de politici publice și factorii de context (favorizanți sau care, dimpotrivă, pot bloca dezvoltarea). De exemplu, pentru a răspunde problemelor de părăsire timpurie a școlii, cauzate de sărăcia familiilor, se va stabili un procent mai mare, în buget, pentru educație remedială, consiliere, transportul elevilor, burse, masă caldă, after-school etc.
  • Va exista, cel puțin la începutul aplicării acestui mecanism, un control ex-ante de oportunitate și de legalitate pe bugetele școlilor, pe baza unor criterii clare, cunoscute de toată lumea.
  • Ca precondiții:
    • Dezvoltarea capacității instituționale la nivel de școală – inclusiv în plan administrativ, fiecare școală / consorțiu școlar având aparat administrativ corespunzător – inclusiv juriști, specialiști în achiziții publice, în resurse umane etc. Și, desigur, manageri școliți ca lumea, nu prin glumele de pregătire de acum.
    • Dezvoltarea capacității instituționale la nivel central, prin dezvoltarea instituțională și consolidarea autorității și independenței ”instituțiilor expert”, apolitice, de dezvoltare curriculară (națională și locală), de dezvoltare profesională, de evaluare (a rezultatelor învățării, a profesorilor, a instituțiilor școlare), cu reducerea corespunzătoare a aparatului central al ME.

Și ca să fim bine înțeleși: nu poți dubla finanțarea, de la un an la altul. De aceea, obiectivele de politici publice vor fi etapizate. De exemplu (repet, e doar un exemplu): în primii 5 ani ne focalizăm pe tranziția de la gimnaziu la liceu (pentru care să alocăm finanțare mai consistentă elevilor din clasele VII-X); după 5 ani, în funcție de resursele disponibile, ne ocupăm, prioritar, de educația timpurie și/sau de învățământul primar (crescând finanțarea doar pentru aceste niveluri, dar, desigur, fără a lua banii suplimentari de unde au fost alocați, deja). Știu, este frustrant: 3 decenii de neglijare a educației au dus la nenumărate probleme, toate urgente și toate importante. Dar nu poți face într-un an (adică să dublezi bugetul educației), ce nu ai făcut în 30. Și se putea face: dacă în fiecare an am fi crescut finanțarea educației cu 0.2% din PIB, începând cu 2010, în 2025 am fi avut 6% din PIB.

Toate aceste condiții ar putea fi create în circa 5 ani, iar primele rezultate ar apărea după încă 5-10 ani. Dar să nu faci nimic, adică să consideri, după două eșecuri consecutive, că poți îmbunătăți participarea la educație, rezultatele la evaluări naționale și internaționale și satisfacția părților interesate doar prin schimbarea legislației, este (vorba lui Talleyrand) mai mult decât o crimă, este o greșeală.

Articole Similare

Afară vopsim gardul, din nou…

Iar mă apucă disperarea: lumea caută, se mișcă, încearcă să găsească soluții la criza educației, a cărei existență...

Din lac în puț…

Mi-am zis să nu mai scriu despre dezbaterile în jurul legilor, dar am citit cele 280 de amendamente propuse de ”O...

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *