Ca niște ființe raționale ce suntem (sau credem că suntem), ar trebui să ne întrebăm cui folosește acest atac furibund, la care asistăm acum, împotriva ideii de ”diversitate”. Apar inclusiv poziții bizare, la limita oximoronului, de exemplu ideea că insistența pe diversitate, pe ceea ce ne desparte, afectează solidaritatea socială, bazată pe ceea ce ne unește.

Dar accentul pe conformizare (am introdus o nouă accepțiune pentru acest concept, care exprimă această caracteristică duală: conformitate și uniformizare) nu a dus la creșterea solidarității sociale, ci, dimpotrivă, la o fragmentare extremă, la lipsă de solidaritate și chiar la antagonizare în privința multor aspecte care definesc orice societatea omenească. Toate cercetările antropologice și sociologice, toate sondajele de opinie arată că presiunea pentru conformizare dezvoltă intoleranța la orice este diferit: culoarea pielii și a ochilor, îmbrăcămintea, obiceiurile alimentare, orientarea sexuală și preferințele culturale (ce filme, ce cărți, ce muzică și ce artă ar trebui să ne placă), credințele, definiții ale națiunii și patriei etc.

Rezultatul este previzibil: nu mai suntem o societate, ci o adunătură de clici, găști, care se urăsc reciproc, iar intoleranța duce a discriminare și segregare. Așa cum îmi spun diferite persoane (care pretind că ar fi) ”tolerante”: ”nu am nimic împotriva evreilor / romilor / homosexualilor – dar să nu-i văd / îmi creează disconfort; ca minoritari, să plece în altă parte, să nu-mi stea în drum, să nu creeze disconfort majoritarilor”. Și unde să plece? În ghetou, în Ruanda sau chiar pe altă planetă…

Soluția pentru creșterea solidarității nu este conformizarea, ci, dimpotrivă, educația pentru acceptarea și prețuirea diferenței, a celuilalt, a alterității, pentru că ne obligă la dialog și la cooperare pe baza unor scopuri supraordonate.

Indiferent de ce spun partizanii ”societății închise”, suntem diferiți. Deci, pentru a putea coopera, trebuie să ne cunoaștem reciproc, să ne acceptăm diferențele și să dialogăm. Ca urmare, îmbrățișând diversitatea și fiind deschis la dialog, nu voi căuta oameni la fel ca mine (m-aș plictisi repede). Iar în familie și în societate, devine OK ca fiecare dintre noi să ne uităm la filme diferite (dar, să ne împărtășim ce am văzut și, din când în când, să ne uităm la același film), devine OK să ascultăm muzică diferită (dar să ne împărtășim ce muzică bună mai ascultăm), devine OK să preferăm culori diferite pentru pereții camerei (și să găsim o culoare agreată pentru spațiile comune), devine OK să avem gusturi diferite la îmbrăcăminte și la mâncare (dar să și gustăm din ce place celuilalt – poate, cine știe, ne va plăcea și nouă), devine OK ca unii să meargă la biserică și alții nu etc.

Dar să nu e suficient să ”tolerăm” diferența (pentru că doar ”toleranța” duce la apartheid), ci este bine să căutăm și să valorizăm diferența, alteritatea și, foarte important, să creștem învățând din aceste diferențe: ceea ce este diferit nu mai este periculos, ci devine interesant. Frica de ”celălalt” și de schimbare este înlocuită cu acceptarea și curiozitatea. Doar așa putem învăța că, dincolo de aceste diferențe, pentru a putea conviețui și pentru a beneficia de ce are celălalt mai bun, trebuie să găsim lucruri care ne unesc și valori la care să aderăm cu toții, în mod conștient. Numai așa putem deveni familie, societate și, da, națiune, chiar dacă suntem diferiți și suntem conștienți că suntem diferiți.

Diversitatea și diferențele creează oportunități nebănuite pentru învățare mutuală (individuală și socială) și pentru co-evoluție. Împărtășindu-ne reciproc ce am aflat și ce am învățat, iată: văd filme la care nu m-aș fi uitat, mănânc feluri de mâncare pe care nu le-aș fi încercat (unele ajung să-mi placă, altele nu, dar nu mi-a părut niciodată rău că am încercat), încep să văd lucrurile din perspective diferite. În plus, mă simt din ce în ce mai bine, mai în siguranță, în familia MEA, în școala MEA și în societatea MEA, care mă acceptă așa cum sunt. Nu este întâmplător faptul că cele mai deschise societăți sunt și cele mai coezive și cele mai fericite.

Școala ultimilor 80 de ani, deci cea care a ”format” quasi-totalitatea contemporanilor noștri, a fost și este uniformizantă: am avut, avem și vom avea un curriculum unic și unitar, determinat la nivel central în cele mai mici detalii (ce se întâmplă acum cu așa numitul ”curriculum la decizia școlii” este o glumă proastă). Orice diferență este prevenită și rapid pedepsită prin reglementarea constrângătoare a tot ce înseamnă viața școlară: avem nenumărate ”regulamente-cadru”, ”metodologii-cadru”, care împing spre conformizare și care nu lasă niciun fel de spațiu de mișcare pentru manifestarea diferențelor între oameni – că sunt ei elevi, profesori sau familii – și între școli.

Din păcate, nici noua legislație nu face excepție, ba chiar accentuează această tendință. Chiar mă aștept ca ”propunerile” cultelor religioase, de a elimina diversitatea între principiile educației, de a nu vorbi de discriminare de gen și pe baza orientării sexuale să fie aprobate, chiar cu entuziasm, în Parlament, deschizând, astfel, școala ”vocilor unice”, cu ambiții totalitare (cum ar fi dogma religioasă și naționalismul extremist) .

Ca atare, valori esențiale, care acționează ca liant social, anume respectul față de opiniile, valorile, preferințele și gusturile celuilalt și dialogul social vor lipsi, în continuare, din școală, chiar dacă fără acest respect reciproc, dublat de dialog, nu poți avea nici familie, nici școală, nici societate.

Deci dușmanii diversității sunt cei care vor să dicteze altora cum să fie și ce să facă, care îi vor pe ceilalți cópii ale propriei persoane, ca electroni identici împărtășind un orbital comun. Dar electronii nu au voință, nu au intenții și nici conștiința unicității lor. Iar oamenii-electroni sunt visul de aur (exprimat sau ascuns) al oricărui politician: mulțime supusă, de oameni ”noi”, care să se miște previzibil, în cadrul unui ”orbital” predeterminat, și care să scandeze, la unison, numele Conducătorului Suprem.

Acești oameni sunt și dușmanii dialogului social. Dacă îndrăznești să nu fii de acord cu ei, aruncă anatema: nu acceptă că poți încheia o dispută privind un subiect, orice subiect, cu ”let’s agee to disagree”, după care să mergem, împreună, la o bere și să găsim puncte de acord în privința altor subiecte. Ca urmare, te etichetează ca ”woke”, ”progresist” (de parcă a crede în progres ar fi ceva rău, în sine), te desființează ca ființă omenească (în viziunea lor devii sub-om din momentul în care ai avut un alt punct de vedere), pentru că, nu-i așa, ”cine nu e cu mine, e împotriva mea” – împotriva mea, care, desigur, nu pot fi decât ”ubermensch”.

Și, în loc de încheiere, un citat din Karl Popper, despre dușmanii societății deschise, care arată cât de importante și necesare sunt deschiderea și dialogul: să nu uităm, și Iadul este pavat cu bune intenții…

”Acum îmi dau seama mai limpede ca oricând înainte că până și necazurile noastre cele mai mari izvorăsc dintr-un lucru pe cât de primejdios, pe atât de admirabil și de salutar – din dorința noastră nerăbdătoare de a ameliora soarta semenilor noștri. Pentru că aceste necazuri rezultă ca produse secundare din ceea ce constituie probabil cea mai mare dintre toate revoluțiile morale și spirituale din istorie, dintr-o mișcare ce a debutat cu trei secole în urmă. Este vorba de aspirația a nenumărați oameni necunoscuți de a se elibera pe ei și spiritele lor de tutela autorității și a prejudecăților. Este vorba de încercarea lor de a construi o societate deschisă, care respinge autoritatea absolută a ceea ce este doar statornicit și tradițional, încercând totodată să păstreze, să dezvolte și să stabilească tradiții, vechi sau noi, potrivite cu standardele lor de libertate, umanism și critică rațională. Este vorba de refuzul lor de a se ține deoparte și de a lăsa întreaga responsabilitate pentru cârmuirea lumii pe seama autorității omenești sau supraomenești, de disponibilitatea lor de a împărți povara responsabilității pentru suferința evitabilă și de a pune umărul la înlăturarea ei. Această revoluție a creat forțe de o distructivitate înspăimântătoare; dar aceste forțe mai pot fi încă biruite.”