Când nu am ce face (cam jumătate din timp), citesc. Sau asist (mai ales asincron, din comoditate) la discuții. Ultima: Cafeneaua Filosofică Nr. 102 (v. linkul: 2 ore și 10 minute de discuții foarte interesante). Câteva concluzii personale:
1. Se confirmă, din nou, ce spun de 10 ani: o reforma autentica a școlii ar trebui gândită ca schimbare culturală, ca schimbare a culturii organizaționale dominante. Aici avem, însă, o serie de obstacole. Iată câteva (ar mai fi și altele):
– Nu există 10 teme fundamentale, asupra cărora să avem un oarece consens social (dincolo de nivelul declarativ). Fiecare rămânem în propria bulă și avem, fiecare, propria definiție a ”problemelor fundamentale” și a ”căilor de urmat”. Cercetătorii, prin alte părți, au sesizat această problemă și, în ”Nature”, există chiar un sondaj, în curs, pornind de la două articole (https://www.nature.com/articles/d41586-024-00479-w?utm_source=Live+Audience&utm_campaign=bc98408612-briefing-dy-20240223&utm_medium=email&utm_term=0_b27a691814-bc98408612-50274664 și https://www.nature.com/articles/d41586-024-00381-5?utm_source=Live+Audience&utm_campaign=bc98408612-briefing-dy-20240223&utm_medium=email&utm_term=0_b27a691814-bc98408612-50274664 ): nu ar fi bine ca cercetătorul, pentru a crește impactul propriilor cercetări, să-și ia un ”sabbatical” pentru a participa la guvernare?
– Există subculturi în cultura dominantă. De exemplu, ”cultura descurcărelii” (frumos descrisă – v. înregistrarea) e mai puțin evidentă la grădiniță și în învățământul primar, unde, încă, persistă o anumită cultură a învățării (e drept, adesea înțeleasă ca ”dresaj”). Cu un învățător bun, curiozitatea naturală a copilului se perpetuează pe parcursul întregului ciclu primar, dar este repede ucisă din clasa a V-a, cu traume reale. Ca urmare, învățătorul bun are o mare dilemă: să-l învăț pe copil ce și cum trebuie, sau ce e necesar să supraviețuiască în gimnaziu și liceu? Deci, pe cine recompensăm: Copilul curios sau copilul cuminte? Învățătorul cu copii cu compuneri și desene frumoase sau pe cel cu copii care fac calcule corecte la problemele date? (Știu, e o supra-simplificare, dar înțelegeți ce vreau să spun…).
– Nu avem ”organul” pentru o intervenție de tip cultural: nu știm de ce și cum să o facem, dar nici nu ne interesează subiectul la nivel de politici. Intervenția de tip cultural are niște trăsături specifice, adesea contrare practicilor curente. De exemplu, facem un curriculum ideal, de predat de un profesor ideal. Dar nu avem (sau avem foarte puțini) astfel de profesori. Întrebarea s-ar pune: cum să facem un curriculum, care să fie înțeles și aplicat de profesorii actuali în litera și, mai ales, în spiritul lui?
2. Ne concentrăm prea mult pe problemele universitarului și ale liceului, coborâm la gimnaziu doar când vorbim de evaluări și neglijăm nivelurile unde se formează fundamentele absolut necesare oricărei forme de învățare ulterioară (inclusiv gândirea critica, capacitatea de voce personală, vocabularul și da, capacitatea de meta cogniție / meta-învățare): educația timpurie și învățământul primar. În treacăt: învățătorii sunt singuri care fac proză (respectiv, metacogniție), adesea fără să știe, fiind (aproape) singurii care își asumă, ca scop deliberat, să-i învețe pe copiii cum să învețe și cum să exprime ce au învățat.
3. O temă care a lipsit și care este specifică actualului context cultural (care, nu-i așa, ar trebui schimbat): lipsește considerarea școlii ca potențial ”mare egalizator”, ca formă de echitate și justiție socială, și nu numai: din perspectiva eficienței externe, putem accepta un sistem care dă, în funcție de nivel, între 20% și 50% rebuturi? Acest lucru se poate face inclusiv preluând funcții ale familiei: daca familia nu știe, nu poate sau nu vrea, școala trebuie să intervină – altfel problemele persistă și chiar se adâncesc, afectând funcționarea întregii societăți.
4. Ca temă generală (nu a fost explicit atinsă în discuție): tendința universitarilor de a se deroba de orice responsabilitate în privința școlii de azi, deși ei au condus sistemul școlar în ultimii 30 de ani și au format majoritatea profesorilor de azi. De altfel, această pasare recurenta a vinei (când ar trebui să fie vorba de asumarea răspunderii) este universală: universitarii dau vina pe liceu, liceul pe gimnaziu, gimnaziul pe primar, primarul pe grădiniță și pe familie, familia pe școală și toată lumea pe guvern.
0 Comentarii