Un ”reputat” istoric, fost ministru de externe (care a trebuit să plece pentru că a spus, în 2007, că o anumită etnie, care ne face de rușine, ar trebui să meargă în Egipt, acolo de unde a venit), acum comentator ”șaorma cu de toate” la un post de televiziune (că doar se pricepe la orice), l-a contrat pe ministrul educației că a scos ORE de istorie prin planul cadru propus. Degeaba i-a spus ministrul că NU a scos (ci le-a mutat în sfera specializării și a opționalității) – el o ținea langa, că a scos și că, musai, trebuie să fie obligatorii. Degeaba i-a spus că niște parlamentari cu mintea odihnită, care nu aveau ce face, au pus prin lege anumite discipline obligatorii (nu că temele nu ar trebui studiate, dar nu era treaba lor). Degeaba i-a spus că dacă păstrăm tot și mai și adăugăm ce vrea unul sau altul, am ajunge la 12 ore pe zi de școală pentru elevi.

Toate discuțiile de acum, zecile de petiții – să se ”bage” ORE obligatorii în noul plan – de istorie, geografie, limbi moderne etc. -, arată primitivismul dezbaterii noastre despre educație: aceeași discuție ca acum 10, 20 și 30 de ani. Pentru că toată lumea se pricepe la educație, dezbaterea trebuie coborâtă la genunchiul broaștei, adică la nivelul de înțelegere al celor cu ”studii” la facultăți obscure (care îți trimit diploma prin poștă) și cu doctorate plagiate, sau al acelor profesori (nu toți, desigur) rămași doar transmițători de conținuturi (istorici, geografi, matematicieni care, mai mult de nevoie, trebuie să dea și altora lumină din disciplina iubită), care vor să ”predea” la fel ca acum 50 de ani și care nu vor, nici în ruptul capului, să învețe și ceva nou (pentru că, nu-i așa, Platon, Aristotel, Euclid și Arhimede au inventat tot ce se putea inventa, acum mai bine de 2000 de ani).

De aceea discutăm doar despre ORE de ”predat”, despre cât se învață (nu interesează pe nimeni ce anume se învață), despre discipline, toate obligatorii, care imită o clasificare a cunoașterii de acum un secol – că doar a mea (disciplină) e cea mai cea. Nu ne interesează partea de concept educațional și curricular (cum se articulează domeniile cunoașterii într-un sistem coerent, cu scop educațional) și nici interesul elevilor, care trăiesc într-o cu totul altă lume decât cea ”predată” în școală (aceasta din urmă plină doar cu adevăruri absolute, imuabile, care nu mai trebuie cercetate, fără îndoieli, fără ambiguități și în care toate problemele au soluții).

Ca urmare, adevărații specialiști în educație (nu cei gen ”șaorma cu de toate”) nici  nu  îndrăznesc să aducă în discuție idei (nu tocmai noi), care ar rezolva toate problemele expuse. Ca exemplu, unul dintre aceste concepte, integrarea curriculară, pe două dimensiuni, care ar împăca și capra (seturi de competențe, generale și specifice) și varza (timpul elevului și nevoia de pre-specializare):

1. Multi- / inter- / trans-disciplinaritate în trunchiul comun și în CDEOS. Disciplinaritatea să rămână la specializare și în restul CDEOS, unde elevul să studieze exact ce are nevoie – nu numai ce dorește – din perspectiva drumului ulterior.
2. Cross-curricularitate: competențele cheie abordate explicit și obligatoriu la toate disciplinele / trans-disciplinele de studiu, inclusiv prin programe și auxiliare (inclusiv manualele).

Exemple de abordări cross-curriculare posibile, pentru toate disciplinele (inclusiv trans-disciplinele):

• Dezvoltarea competențele de literație, de gândire critică și sociale, ceea ce ar elimina nevoia unor discipline dedicate.
• Dezvoltarea competențelor digitale, cu aplicații specifice disciplinei / trans-disciplinei, cu eliminarea TIC din trunchiul comun. Iar la specializare și CDEOS, chestii mai sofisticate – cum ar fi programare asistată cu IA, procesarea și utilizarea ”big data” etc. – nu noțiunile generale și desuete, predate acum de imigranți digitali unor nativi digitali.

Dar pentru asta ai nevoie de specialiști (pe care toată lumea îi înjură și pe care, încet-încet, îi pierdem), de strategii și politici educaționale coerente și stabile (care lipsesc – am avut 33 de miniștri în ultimii 35 de ani, fiecare guvernare începând ”reforma” ei, niciodată terminată) și de universități orientate spre viitor (nu cele de acum, solipsiste și feudale, ca esență).