La ce lucrez acum (un studiu despre echitatea educației, pe baza datelor oficiale) plus o serie de luări de poziție, mai mult sau mai puțin recente, m-au făcut să mă supăr nu numai pe situația actuală, ci și pe dubla măsură pe care o folosim în judecarea ei. Cum spuneam și într-o postare pe FB, cred că inechitatea este problema fundamentală a învățământului românesc – respectiv, marile diferențe între școlile pentru bogați și cele pentru săraci – nu câte manuale sau culegeri avem pe masă și nici dacă avem table mai inteligente decât noi la clasă. Și această problemă este a noastră, a tuturor – pentru că nu va mai fi nimeni (cât de cât) calificat să muncească (în economia globală, înalt tehnologizată etc., etc.) și să ne plătească pensiile. 

Nu știu dacă această dublă măsură derivă din necunoaștere, nepăsare sau rea voință (și nici nu mă interesează), dar mă supără lipsa unor politici publice ferme pentru reducerea inechităților în educație. Toate datele de la PISA, de la INS și de la EUROSTAT, toate rapoartele de cercetare și studiile ultimilor ani subliniază această realitate: educația nu este distribuită în mod echitabil în rândul populației – cu consecințe dramatice, pe plan economic, demografic, politic etc., mai ales pe termen lung. 

Dar, în lipsa gândirii pe termen lung, ne mulțumim cu constatarea: da, avem școli segregate – dar ne doare în bască. Se știe (și a ajuns cunoaștere comună) că abandonul școlar (în formă clasică sau ca ”părăsire timpurie a școlii”), notele de 1 și 2 la evaluarea națională, 0 absolvenți de clasa a XII-a care trec examenul de Bacalaureat etc. se întâmplă în anumite școli. Și nu de ieri de azi, ci dintotdeauna. Dar, în afară de a învinovăți profesorii (care au, desigur, și ei, o parte de vină – dar nu una exclusivă – vezi mai jos) nu facem nimic să îmbunătățim situația, ci dimpotrivă, chiar dacă vedem că polarizarea școlilor în ”bogate” și ”sărace” se adâncește de la an la an (cel puțin așa spun datele la care am avut acces). 

Avem școli care cumulează toate avantajele: profesori ultra-gradați și cu doctorate, computere și table inteligente de nu mai știu unde să le înghesuie, bașca elevi selectați, motivați și capabili să învețe, cu părinți educați și cu venituri consistente. Este normal (și nicidecum o performanță de excepție) ca aceste școli să aibă absențe mai puține, cele mai bune rezultate la evaluări și examene naționale, infinit mai puține cazuri de abandon școlar etc. Este evident că, pe această bază, aceste școli sunt preferate de părinți: sunt bogate, au profesori (considerați) buni, au copii curați și, în genere, foarte puțini romi (majoritatea sunt școlii ”albe” – procentul elevilor romi fiind 0% sau mult mai mic decât procentul populației de etnie romă din localitate). 

Pe de altă parte, avem școli care cumulează toate dezavantajele: au cele mai mari procente de profesori fără pregătire, au clădiri care stau să cadă, mobilier de acum 50 de ani (ce să mai vorbim de copiatoare pentru imprimat fișe de lucru, computere, Internet etc.). Tot aceste școli ”dispun” de elevi nemotivați și cu dificultăți de învățare – unul din motive fiind că și părinții lor sunt needucați și, în consecință, săraci. În aceste condiții, respectivele școli au absențe mai multe, rezultate mai slabe la evaluări și examene naționale, precum și majoritatea cazurilor de abandon școlar. Este evident că aceste școli (care sunt nu numai la sat, ci și în orașe, chiar orașe mari) sunt ocolite de părinții care pot alege, iar elevii rămași sunt, în genere, defavorizați din toate punctele de vedere, neavând, deci, nicio posibilitate de alegere. Culmea este că, din punctul de vedere al eficienței, al ”valorii adăugate”, multe dintre școlile dezavantajate sunt mult mai bune decât cele avantajate: pornind de la resursele și elevii pe care îi au, chiar fac biciul să pocnească… Dar, în loc să fie ajutate iar eforturile lor să fie recunoscute și recompensate, tot ele sunt exemple de ”rele practici” (pentru că au abandon, rezultate slabe la examene etc.). Pentru cunoscători: cele mai dezavantajate 1% dintre școli au un indicele mediu de eficiență în categoria ”cele mai bune 12% școli”, iar cele mai avantajate 1% dintre școli au indicele mediu de eficiență în categoria ”cele mai slabe 12% școli”. 

Ce facem, efectiv, să remediem situația? Haideți să luăm câteva exemple din spațiul public. 

Angajatorii se plâng că nu găsesc personal calificat (mai ales înalt calificat) nici să dai cu tunul – amenințând, chiar, că vor aduce muncitori din China. Dar se fac că nu văd, de exemplu, cât la sută dintr-o generație ajunge la niveluri superioare de educație și de calificare. Sau, la fel, acceptă segregarea copiilor, încă din grădiniță și de la clasa pregătitoare – vezi-doamne că trebuie să respecți dreptul părintelui de a alege școala (inclusiv cu vize fictive de ”flotant”) și educatoarea / învățătoarea (inclusiv cu cadouri consistente). E firesc: în aceste școli își duc și ei odraslele pe care, apoi, le trimit la studii în străinătate. Nu e rău, în sine (v. exemplul Irlandei, în privința modului în care a beneficiat de o rată de emigrare mare), dar ce faci atunci când, pentru afacerea ta, nu mai găsești muncitori, tehnicieni și nici alt personal calificat pentru că ”ceilalți” (care nu sunt plecați ”afară”) fie părăsesc timpuriu școala (o cincime), fie habar nu au pe ce lume se află (alte două cincimi – analfabeți funcțional), fie nu știu să facă nimic la terminarea școlii? Premiezi (prin programele de CSR) tot școlile de fițe, tot elevii olimpici și tot profesorii care îi ”antrenează” (premiați și răspremiați și de Minister și de primării)!

Ce facem noi, ca părinți? Plângem de mila copiilor săraci și participăm (eventual, cu o lacrimă în colțul ochiului) la câte o strângere de fonduri de Sărbători, mai ducem câte un sac de bulendre vechi în câte o comunitate vai de mama ei dar, în schimb, luptăm, când e vorba de propriul copil, până la ultima suflare pentru … segregare școlară. Iată ce scrie un părinte, azi, pe FB (fără comentarii): 

”Este momentul să ne gândim mai mult la metodologia actuală a admiterii la liceu, care nu mai este în pas cu realitatea […]. Trebuie să acceptăm faptul ca elevii de astăzi sunt mult mai pragmatici și că admiterea diferențiată pe specializări, cu examene de admitere la disciplinele de profil, ar fi o selecție mult mai obiectivă.” 

Am văzut și o inițiativă de a introduce teze cu subiect unic, național, de la clasa a V-a, cu note care să fie luate în considerare pentru admiterea în liceu. Deci, să-i selectăm cât mai de mici și cât mai riguros pe trasee prestabilite: la ”mate-info” cei mai buni, la ”profesională” restul proștilor… Am văzut, ca argument, subiectivitatea ”înfiorătoare” a evaluării de la clasă. Dar e mult mai simplu să selectezi elevii decât să îmbunătățești evaluarea rezultatelor învățării și competențele profesorilor în acest sens. A, dacă din analiza rezultatelor la aceste evaluări naționale ar rezulta obligația școlii de a îmbunătăți, anul următor, rezultatele  – aș înțelege. Dar, așa, este doar o modalitate de împărțire și etichetare a copiilor (în ”buni” și ”proști”), care nu ar trebui să existe în educație și, cu atât mai puțin, în învățământul obligatoriu.

Am mai văzut o inițiativă de scurtare a numărului de ore petrecute în școală, pentru învățământul obligatoriu, în condițiile în care avem, deja, un an școlar printre cele mai scurte și un număr de ore de școală, în învățământul preuniversitar, printre cele mai mici din Europa. Avem, deja, un handicap de 1 an de școală la finalizarea liceului: după datele colectate de Eurydice, în 12 ani, un copil român petrece un număr de ore echivalent cu cel petrecut în 11 ani de copiii din restul Europei. Deci, mai ales pentru copiii din comunitățile dezavantajate (care vin, deja, în școală cu un mare handicap educațional din familie), este nevoie nu de scăderea, ci de creșterea numărului de ore petrecute în școală – inclusiv prin programe de tip ”școala după școală” (nu-mi place numele – dar asta e!). Un profesor, oricât de bun ar fi, nu poate șterge complet influența mediului de proveniență care explică (conform datelor de la PISA) până la 60% din rezultatele școlare ale copilului.  Mai mult decât atât: chiar asociațiile elevilor spun că elevii nu sunt deranjați de numărul mare de ore pe zi, ci de faptul că acele ore: 1. sunt plictisitoare; 2. nu au legătură cu viața reală; 3. au conținuturi irelevante; 4 sunt urmate de teme pentru acasă fără număr. Și, desigur, este mai ușor să reduci numărul de ore decât să le faci mai atractive, mai relevante pentru viață, mai eficiente și decât să oferi copiilor săraci o masă caldă sau posibilitatea de a-și petrece (cu folos) timpul liber.

În plus, cercetările arată următoarele: 

• Ceea ce se numește ”streaming”, adică împărțirea copiilor pe clase în funcție de abilități (pe românește, ”clase de nivel”) nu este benefic nici pentru copiii capabili de performanță, nici pentru ceilalți. Și, de aceea, această practică este interzisă, cel puțin în învățământul obligatoriu, mai peste tot – inclusiv la noi. Dar practica rezistă glorios, cu complicitatea școlilor și a părinților, sub pretextul claselor ”intensive” și al claselor de ”primar” și ”gimnaziu” înființate la licee (care nu se supun, deci, restricțiilor legate de circumscripția școlară). 
• Selecția timpurie pe rutele clasice – ”academică” / ”profesională” – este dăunătoare pentru cei de pe a doua rută. Acest lucru îl spune OECD, prin PIAAC: adulții cu traseu academic mai lung (deci, care își dezvoltă mai mult timp competențele cheie) au scoruri mai bune la competențele necesare vieții de adult față de cei care au un traseu profesional mai lung. 
• Chiar dacă am admite că selecția s-ar impune, șansa copilului de a ajunge într-o școală în care beneficiază de resurse umane și materiale de calitate scade odată cu media de absolvire a gimnaziului. Acest lucru se vede, foarte clar, de pildă, din corelația dintre nivelul de educație a părinților și media de intrare în liceu, pe de o parte, și nivelul resurselor din școlile respective, pe de altă parte. Și să nu uităm că unui om „obişnuit” din cincimea cea mai bogată a populației îi revin de două ori mai multe resurse publice pentru educaţie decât unui om „obişnuit” din cincimea cea mai săracă a populaţiei.

De ce predomină, în spațiul public, mesajele pro-segregare? Simplu: foștii elevi ”buni” (care au obținut rezultate bune), precum și părinții elevilor ”buni” de acum au capacitatea (intelectuală și financiară,) dar și voința de a se exprima: au poziții de conducere în economie și în media, sunt activi pe rețelele sociale, au influență în consiliile locale, în Parlament și în Guvern și, desigur, doresc să perpetueze situația care le-a adus, lor, succesul. Și poate chiar cred, sincer, că aceasta este calea ”cea dreaptă” chiar dacă, repet, toate cercetările demonstrează contrariul. Deci, vocea lor este foarte clar auzită. Dar interesele copiilor care provin din familii sărace și needucate, cine le apără (în afara unor ONGuri care au răgușit de cât țipă)? Oare vă dați seama cine sunt cei care ne vor plăti pensiile? Olimpicii, oare?

În concluzie, aceasta este supărarea mea cea mai mare: avem date, există cercetări (la noi sau aiurea), sunt numeroase exemple (de la noi sau de aiurea) de bune practici privind incluziunea, Comisia Europeană ne trage de mânecă etc. Deci nu putem spune că nu știm ce nu merge și de ce nu merge. Problema este: facem ceva cu ceea ce știm? Vrem, într-adevăr să îmbunătățim echitatea educației? Dacă vrem – chiar putem! Iată câteva exemple de măsuri care pot reduce segregarea școlilor (de la simplu la complicat, de la ieftin la scump – despre o parte am mai vorbit):

• Tragerea la sorți a formațiunilor de studiu la grupa mică și la clasa pregătitoare (în unitățile cu mai multe grupe / clase paralele) sau formarea lor echilibrată din punctul de vedere al mediului de proveniență, compoziției etnice, dizabilităților sau dificultăților de învățare diagnosticate etc.  Atunci vom vedea, cu adevărat, cât de bune sunt educatoarele, învățătoarele și profesorii la care se înghesuie, acum, părinții.
• Evaluarea și salarizarea profesorilor (și) în funcție de progresul elevilor, prin introducerea unui sistem de ”management al performanței”. 
• Frecventarea liceului tot pe criterii teritoriale, de circumscripție: chiar dacă vor exista flotanți fictivi, numărul lor poate fi controlat (și acum s-ar putea controla acest fenomen – dacă s-ar dori). Atunci vom vedea, de exemplu, cât de buni sunt profesorii mult lăudați, acum, pentru olimpici sau pentru reușita la Bacalaureat.
• Școli de calitate peste tot, cu investiții masive în școlile din comunitățile dezavantajate: de exemplu, aș merge până la dublarea salariilor profesorilor din aceste comunități – condiționată de îmbunătățirii rezultatelor (prin sistemul de management al performanței menționat mai sus). 
• Concentrarea pe tranzițiile între nivelurile de învățământ și, respectiv, spre piața muncii (inclusiv a măsurilor sociale și de ”transfer condiționat de numerar”), adică acolo unde se înregistrează cele mai mari pierderi școlare. 
• Abordarea integrată a măsurilor – având în vedere că, de regulă, un copil dezavantajat cumulează mai multe tipuri de dezavantaje (și personale, și în familie, și în comunitate). 
• Creșterea (negociată inter-partinic și cu partenerii sociali), cu 0.3% din PIB în fiecare an a investiției în educație. Folosirea sumelor în plus nu pentru creșteri otova de salarii, ci pentru sprijinirea școlilor și a profesorilor din comunitățile dezavantajate (prin programe naționale de finanțare suplimentară).