Sunt bombardat cu comentarii la postări și cu mesaje private despre cum SUNT unii oameni, cu întrebări de genul ”cum de-i mai suporți pe X sau pe Y” sau cu remarci de tipul ”uită-te ce față are Z”. De altfel, întreg spațiul public este invadat de glume și poze despre mustața unuia, dinții altuia, dimensiunea capului sau a burții unui personaj etc. 

De aceea vreau să lămuresc niște lucruri. Primul: atacul la persoană, adică miștocăreala, înjurăturile sau orice alt comentariu referitor la cum ESTE o anumită persoană, anulează, din start, orice posibilitate de dialog, pentru că se ajunge (dacă folosim termenii analizei tranzacționale), la o tranzacție blocată, negativă: ”părinte persecutor” – ”copil rebel”, ”părinte persecutor” – ”părinte persecutor”. Din acest tip de tranzacție, se știe, nu poate ieși nimic bun: în stare negativă, nici nu ne mai auzim unii pe alții, darămite să ne mai și înțelegem… Ca urmare, pentru mine cel puțin, cine atacă o persoană nu mai vrea dialog cu acea persoană. De aceea nu comentez, nu particip la discuții, nu dau laicuri postărilor sau petițiilor îndreptate împotriva unor persoane.

Al doilea lucru pe care vreau să-l lămuresc: fac diferența între atacul la persoană, pe de o parte, și atacul la idei și la fapte, pe de altă parte. Adică, cred eu, este legitim să ”te iei” de ceea ce spune sau ceea ce face o anumită persoană sau instituție, să nu fii de acord cu ideile sau cu punctele de vedere exprimate și chiar să le combați (desigur, cu argumente). Dar mi s-a întâmplat să fiu înjurat, chiar dacă ”m-am luat” de spusele (scrisele) cuiva, pentru că omul atacat la idei s-a simțit atacat ca persoană. De exemplu, am fost certat de unul dintre profesorii mei atunci când am îndrăznit să nu fiu de acord, și încă în public (ce tupeu din partea mea!), cu unele dintre ideile exprimate de dânsul: ”îmi ataci ideile, mă ataci pe mine, în profesionalismul meu”. Această atitudine este foarte răspândită în societatea noastră, inclusiv în lumea academică: dezacordul cu ideile exprimate de o anumită persoană, atrage, în 9 cazuri din 10, un atac la persoană, adică o trecere de la ”ai spus / ai făcut” la ”ești”. De aceea am și renunțat să mai intru în polemici (chiar cordiale) cu anumite persoane – tare iuți la mânie și degrabă vărsătoare de ”bapamătii” – și care, atunci când le spui ”eu nu sunt de acord cu ce ai spus, pentru că…”, răspund cu ”EȘTI incompetent”, ”EȘTI incult” etc. – trecând ușor de la atacul la idei la atacul la persoană. 

În al treilea rând, și cel mai important, democrația înseamnă că este posibil, probabil și chiar necesar, zic eu, să existe opinii diferite – pentru că altfel nu progresăm: cum spunea Walter Lippmann: ”Dacă toți gândim la fel, nimeni nu gândește prea mult”. Ca urmare, dacă vrem să trăim într-o democrație (deși încep să am îndoieli că este vrerea majoritară), trebuie să ne obișnuim să întâlnim oameni cu alte opinii decât noi, chiar să lucrăm împreună cu ei. 

De aceea, cred că este contraproductivă eliminarea dintr-o organizație a celor care nu sunt de acord cu tine (cum spunea cineva ”i-am dat afară pentru că vreau să mă înconjor de oameni – subalterni – care gândesc la fel ca mine”) pentru un motiv foarte simplu și pragmatic: când o iei razna, nu mai are cine să-ți spună că ”împăratul este gol”… La fel, tot contraproductivă este și decizia de a părăsi organizația respectivă, pe aceleași considerente – dar cu o excepție majoră: atunci când e vorba de principii și de valori, unde nu ar trebui să fie loc de întors. Pentru că, dacă renunți la principii și valori, devii părtaș. De exemplu, criminali au fost și cei care au semnat ordinele, și cei care le-au dus la îndeplinire, omorându-i și torturându-i pe cei de alte etnii, religii, sau, pur și simplu, cu alte idei. 

Ca urmare, democrația înseamnă, adesea, identificarea unei soluții comune, de compromis, chiar dacă ai majoritatea în parlament sau în consiliul de administrație. Trebuie, cred eu, să preiei idei și de la ”minorități”,  chiar dacă ești convins că soluția ta este cea mai bună. Și asta dintr-un motiv la fel de pragmatic: minoritățile (de orice fel), excluse de la procesul decizional (și marginalizate), devin militante împotriva ”ordinii de drept” care le-a exclus de la decizie. 

Și pentru că m-am săturat să reiau, iar și iar, ”regulile polemicii civilizate”, vă invit să meditați la niște ”reguli de aur ale înțelegerii interculturale și ale dialogului civilizat” pe care le-am găsit, întâmplător, pe site-ul unei biserici (eu nefiind o persoană religioasă) și pe care le-am tradus așa cum m-am priceput (sursa: http://www.mpchurch.org/the-golden-rules-of-intercultural-understanding-and-any-civilized-dialogue/):

1. Întrebările unesc, răspunsurile despart.

2. Nu pune altuia o întrebare pe care nu ești pregătit să ți-o adresezi și ție.

3. Compară ce e mai bun cu ce e mai bun, ce e mai rău cu ce e mai rău, idealul cu alt ideal, o practică cu altă practică.

4. Încearcă să distingi religia de cultură, credința de practică, etica de doctrină.

5. Dacă crezi că deții adevărul, nu-l vei afla atunci când vine spre tine.

6. Vreau să văd eroarea din adevărul meu și adevărul din eroarea celuilalt.

7. Nu vedem lucrurile așa cum sunt, vedem lucrurile așa cum suntem noi.

8. „Cu cât te cunosc mai mult, cu atât mai mult mă văd în tine și cu atât mai puțin ciudat ești pentru mine” (rabinul Jacob Neusner).

9. Un pește nu descoperă niciodată apa. Învățarea necesită o călătorie în afara ”cutiei” în care ne aflăm, călătorie care ne ajută să vedem ochiul prin care vedem. 

10. „Dacă nu călătorești niciodată, crezi că mama ta e cel mai bun (și singurul) bucătar” (proverb african).