De ce “servicii educaționale complementare”?

Written by serbaniosifescu

20/10/2014

Așa cum mă așteptam, pe lângă discuțiile din jurul ”bunăstării elevului” (concept pe care îl propunem în centrul noilor standarde de calitate pentru învățământul preuniversitar), feedbackul primit la ARACIP în cadrul dezbaterii publice a acestor standarde aduce la suprafață un alt concept (relativ) nou, anume cel de ”servicii educaționale complementare”. Există trei motive esențiale ale propunerii noastre.
Primul se referă la resursele existente în sistem – mai ales calificarea profesorilor. Evaluările de până acum au scos în evidență că școala ”obișnuită” poate aborda doar ”normalul”, și acesta în termeni statistici, de ”medie”. Programele de formare inițială și continuă a profesorilor și cele mai multe manuale și auxiliare curriculare se referă la o medie a capacităților, aptitudinilor și competențelor elevilor. Pe o distribuție normală, un profesor obișnuit, folosind curriculumul actual și auxiliarele disponibile, poate lucra corespunzător cu elevii care se înscriu în intervalul ”media ± 1 abatere standard” (deci cu circa 2/3 dintre elevi) și poate lucra, cât de cât, cu elevii care se înscriu în intervalul ”media ± 2 abateri standard” – deci cu 95% dintre elevi. Ca urmare, mulți profesori (de la toate nivelurile de învățământ) se plâng că nu au fost pregătiți și că nu știu cum să abordeze ”elevii altfel” – de exemplu, elevii cu dizabilități care trebuie integrați în învățământul de masă, sau cei talentați /capabili de performanțe înalte. 
După părerea mea, chiar dacă profesorii ar fi formați să lucreze cu ”elevii altfel”, nu s-ar ajunge la o pregătire completă, care să-i facă apți pentru a lucra cu toți elevii, inclusiv cu cei 5% de la cele două extremități ale ”Curbei lui Gauss”. Acest lucru ar însemna ”3 în 1”: o pregătire generală, pentru abordarea mediei (care este deja o calificare completă în sine), plus o calificare pentru a lucra cu copiii cu probleme de învățare rezultate din dizabilități (fizice, senzoriale, intelectuale) sau din alte motive (autism, ADHD etc.), plus o calificare pentru a lucra cu copiii talentați. Pe lângă faptul că o asemenea triplă calificare ar fi costisitoare (ca timp și bani), nu toți profesorii au efectiv de-a face cu ambele aceste ”extreme”, simultan. Pe de altă parte, și acești elevi au dreptul la servicii educaționale de calitate și, dacă gândim în cifre, 5% din 3 milioane înseamnă 150.000 de copiii care, și ei, au dreptul la educație ”pe măsură”. Dacă adăugăm și ”copiii din afara școlii” (conform studiilor UNICEF), a căror școlarizare necesită eforturi și competențe speciale, acest număr de ”copii cu nevoi excepționale”, care necesită intervenții speciale, se dublează.
Al doilea motiv este nevoia ca școala să desfășoare programe interesante, atrăgătoare, deci să fie ”prietenoasă” față de nevoie și interesele elevilor. Multe școli au înțeles acest lucru și, în funcție de nevoi, interese și posibilități, s-au înscris, deja, în diferite programe educaționale sau de timp liber, oferite de instituții publice, dar și de un număr tot mai mare de ONG. Ca urmare, numărul și calitatea serviciilor respective sunt în creștere, dar nu întotdeauna ”cererea” și ”oferta” se întâlnesc: sunt școli interesate să deruleze astfel de programe, dar care nu știu unde să le găsească și, în plus, nici dacă pot avea încredere în furnizorii respectivi; pe de altă parte, sunt ONG care ar dori să-și extindă activitatea, dar întâmpină greutăți în găsirea unor școli interesate (chiar dacă multe programe sunt gratuite). 
Al treilea motiv pentru care am introdus acest concept este cel organizational – cu dimensiuni legislative, financiare și manageriale. Din acest punct de vedere, este foarte dificilă, chiar imposibilă, adaptarea educației la nevoile individuale. În majoritatea sistemelor școlare performante există fie ”profesori de sprijin” (pentru fiecare categorie de ”elevi altfel” – în Finlanda, de exemplu), fie posibilitatea de a achiziționa, contra cost, servicii complementare. În SUA sunt școli sau rețele de școli (iată ce se poate face cu consorțiile școlare!), care apelează la furnizori de servicii pentru elevii minoritari (care nu au engleza limbă maternă), pentru copii cu dizabilități, dislexici sau cu tulburări emoționale, pentru cei săraci etc. – inclusiv pentru a-i ajuta să facă față cerințelor din trunchiul comun (prin pregătire suplimentară și/sau adaptată). În alte părți (de exemplu, în Suedia), școala poate angaja animatori pentru petrecerea timpului și poate dota un club propriu al elevilor. La noi, însă, posibilitatea de a angaja profesori de sprijin este foarte limitată, iar posibilitatea de a angaja animatori pentru activitățile de club și de timp liber și de a crea o bază materială proprie pentru astfel de activități în fiecare școală este aproape inexistentă. Pe de altă parte, nu trebuie să subestimăm posibilitatea și voința părinților de a contribui la finanțarea și organizarea unor astfel de activități și nici existența altor resurse financiare la nivel național sau comunitar.
Din punct de vedere managerial, mai este nevoie și de coerență între activitățile curriculare și cele numite (inadecvat, după părerea mea – v. și http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/04/curricular-versus-extracurricular.html) ”extracurriculare”: tot ceea ce se întâmplă în școală, la ore și în afara lor, trebuie subsumat strategiei de dezvoltare instituțională, să servească scopurilor și obiectivelor asumate și să satisfacă nevoi explicite sau implicite ale ”beneficiarilor”. Altfel, nu are rost să consumăm resursele școlii și timpul elevilor. De exemplu, știu școli care organizează în fiecare an ”Ziua Verde” (sau altă activitate cu iz ecologic), strâng PET-uri sau hârtie și fac curățenie – dar numai în ziua respectivă. În restul zilelor… 
Din motivele de mai sus, am considerat necesar, pe de o parte, să încurajăm fiecare școală să ofere, în măsura posibilităților, astfel de servicii complementare (nefiind vorba de obligație – cerința respectivă fiind inclusă în standardele de referință, neobligatorii). Dar, pe de altă parte, școala nu va putea obține calificativul ”foarte bine”, la anumiți indicatori, dacă nu oferă astfel de servicii, care arată preocuparea pentru ”indeplinirea cerințelor beneficiarilor de educație”.
Având în vedere că nu toate școlile au posibilitatea de a realiza, singure, aceste activități și sunt nevoite să apeleze la resurse și expertiză din afară, ne-am gândit să creăm și o bază de date, care să ofere celor interesați (școli, părinți, elevi) niște informații minime despre aceste programe, deja implementate și care și-au dovedit valoarea adăugată. Aceste informații vor cuprinde, pentru fiecare program: ofertantul (cu date clare de contact), grupul țintă (categoria de elevi / copii cărora respectivul program i se adresează: vârstă, localitate/zonă, eventuale condiții speciale de participare), competențele sau abilitățile dezvoltate (inclusiv dacă este vorba de trunchiul comun, programe compensatorii sau pentru copiii talentați / capabili de performanțe înalte, programe pentru dezvoltarea competențelor cheie sau a ”abilităților de viață” etc.), beneficiile obținute de participanți (inclusiv prin mărturii ale beneficiarilor – cu datele de contact ale acestora, pentru ca potențialii clienți să poată verifica cum anume acel program a fost implementat) și, nu în ultimul rând, costurile programului (pe participant / clasă / școală etc.).
În prezent, suntem în faza de tatonări – cu diferiți furnizori potențiali și cu alte persoane interesate – pentru construirea și găzduirea acestei baze de date. În plus, a apărut în discuție problema (deja controversată) a necesității de a acredita (sau nu) aceste programe sau furnizorii acestora – dar, aceasta este o altă discuție…

Articole Similare

Intermezzo: despre proceduri

Aveam altă postare pregătită, dar este un mare vâj în țară în legătură cu cele circa 1000 de școli pe care ARACIP le-a...

2 Comentarii

  1. Olimpius Istrate

    Pare o idee excelenta – de fapt, ar trebui/ ar fi trebuit oferite in pachetul de suport "minimal" pentru scoli si profesori, alaturi de programele de formare continua (care se suprapun oricum in continut si abordare cu formarea initiala). Aveti tot suportul din partea administratorilor comunitatii iTeach (iteach.ro) pentru distribuirea de informatii (sau cel putin "mirroring") despre programele complementare. O provocare va fi evaluarea initiala a acestor programe; de asemenea, stabilirea unor criterii pentru excluderea/ inactivarea in baza de date a furnizorilor atunci cand serviciile nu mai sunt disponibile (la nivelul asteptat).

    Răspuns
  2. George F Bartan

    Excelent articol. Subscriu la ideea ca scolile nu pot asigura o pregatire individualizata a elevilor si ca ar fi oportunta colaborarea cu alte organizatii sau persoane interesate in dezvoltarea si implementarea unui sistem educational eficient si flexibil. Ca si parinte ,am initiat la scolile urmate de baiatului meu (acum are 14 ani) diferite activitati (club de stiinta si matematica) si am antrenat doua echipe de copii la competitia internationala de robotica FLL.Am incercat si o colaborare cu scolile din Romania ( http://www.evz.ro/pag-18-1038487.html ) la care insa, incredibil,nu am gasit nici un partener.Principala problema pe care am intalnit-o,inclusiv in SUA,este inertia sistemului.Pe de alta parte,asa cum se mentioneaza in articol,ar fi oportuna crearea unei baze de date care sa faciliteze contactul dintre intre cei interesati sa participe la un astfel de proiect.

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.