Reforma ne-otova (4): autonomie și răspundere publică

Written by serbaniosifescu

19/12/2014

În postarea trecută (cea dinainte de acel ”Intermezzo” prilejuit de încă un buget dezamăgitor pentru educație), am zis ce cred eu despre ce ar însemna aplicarea principiului subsidiarității la descentralizarea învățământului preuniversitar din România. Subsidiaritatea este strâns legată de autonomia instituțională, dar și de răspunderea publică la nivel local, concepte care pot fi abordate numai împreună: nu poți fi autonom, folosind banii public și oferind un serviciu public, în absența unei răspunderi clare privind calitatea serviciului respectiv. În plus, așa cum am mai spus, trebuie evitat pericolul real al mutării ”grosul” corupției și al comportamentelor dictatoriale / abuzive de la nivel central la nivel local: mi se tot spune că, prin complicitatea dintre unii inspectori generali și unii aleși locali din același partid, se fac abuzuri – demiteri de directori, angajări sau concedieri ”pe pile”, alocări preferenețiale de resurse etc. De aceea, la noi, triunghiul conceptual ”subsidiaritate”, ”autonomie”, ”răspundere” devinde ”pătrat” prin adăugarea ”depolitizării” ca principiu fundamental: în absența depolitizării, discuția privind buna guvernare, descentralizare, autonomie și subisdiaritate devine inutilă. Iată un comentariu:
Adevărul, în opinia mea, şi am mai spus acest lucru, este că atât timp cât societatea îşi alege drept conducători activişti de partid, securişti, hoţi cu „diplomă” (nici nu trebuie să te duci la facultate, decât la „examene”), legile, în ceea ce priveşte sistemul educaţional românesc, sunt fantezise […].”

Pe lângă aceste probleme, deja menționate, mai trebuie adusă în discuție încă una, la fel de reală: ce te faci dacă părinții (beneficiarii/clienții cei mai importanți ai învățământului preuniversitar), nu vor schimbarea (pentru că, nu-i așa, ”ce carte se făcea pe vremea mea!”), nu-i interesează ce se întâmplă la școală (”degeaba merge copilul la școală că, uite, Becali nu are școală și ce bani are!”) sau susțin, și ei, corupția (cumpărând examene și diplome)? Iată un alt comentariu:

”Principiul subsidiarității este corect. Însă acum mă confrunt cu o problema pe care nu mi-o imaginam că poate să apară. Lucrând în mediul privat și încercând să aduc tot ceea ce este bun și de calitate, m-am lovit de rezistența părinților și nu de rezistența cadrelor didactice. Concret: Nu pot lăsa educatoarele să lucreze pe caiete cu liniatură Tip 1 sau cu pătrățele. Ele au înțeles și am făcut o ședință cu părinții, în care le-am explicat cum am putut mai bine această intoxicare a sufletului unui copil de 4-5 ani. Le-am spus că nu vor mai lucra pe astfel de caiete, iar aceia dintre părinți care doresc cu tot dinadinsul (fiind mediu privat, li se pare că nu faci calitate dacă nu prezinți și cantitatea!), să facă cerere, că nu este pedagogic, dar părinții vor purta întreaga răspundere. Rezultatul? Jumătate dintre părinți au făcut astfel de cerere, motivând că nu vor ca să rămână ”copilul lor mai prost” față de alții, când va merge la școală. Analizând la rece, constat că suntem la a doua generație pervertită, că acești părinți cu asa ceva au crescut: cu toate orele transformate în ore de ”română și matematică”, concurență și comparație între copii nu pe competențe, ci pe nota-radiografie a momentului etc.” 

Este evident că descentralizarea (combinată, desigur, cu alte programe de reformă) va putea rezolva aceste probleme numai pe termen lung. Pe de altă parte, principiile enunțate (depolitizare, subsidiaritate, autonomie, răspunderea publică) vor elimina, treptat, inerția și ”iraționalitatea” funcționării sistemului (descrise în prima postare a acestei serii): ai autoritatea de a decide dar și răspunzi pentru decizia luată, trebuind să ”dai seama” de rezultatele ei. De exemplu, conducerea școlii va decide pe cine angajează, dar răspunde dacă a angajat pe cine nu trebuie; directorul școlii decide de unde cumpără rechizite, dar răspunde dacă prețul de achiziție este de cinci ori mai mare decât prețul real sau ceea ce a cumpărat este de proastă calitate. Pentru a asigura acest echilibru între autonomie și răspundere și pentru a interveni dacă cineva ”sare calul”, este nevoie de consolidarea sistemelor de evaluare și, cel puțin pentru o perioadă scurtă, a celor de control. Indiferent de situație, controlul trebuie completat (și, treptat, chiar înlocuit) cu ”evaluarea”: nu numai simpla verificare a respectării cadrului normativ, ci și evidențerea și măsurarea rezultatelor obținute în raport cu cele așteptate și a ”valorii adăugate” obținute în cadrul procesului de educație, prin utilizarea eficientă și echitabilă a resurselor (materiale, dar, mai ales, umane) disponibile. Pe de altă parte, subliniez faptul că, înainte de orice control și de orice evaluare, este mare nevoie de sprijin pentru descentralizare, mai ales pentru construirea capacității unităților școlare și a autorităților administrației publice locale de a funcționa într-un astfel de mediu. 

Înainte de a intra în detalii, câteva clarificări la nivel de concept: în general, lumea asociază creșterea autonomiei instituțiilor școlare cu ”descentralizarea”. Dar, dacă ne uităm prin manuale și tratate, ”descentralizare” nu înseamnă nicidecum independența unităților școlare, ci doar schimbarea dependențelor: în loc să mai depindă de o autoritate centrală (sau regională), școlile vor depinde, într-un sistem descentralizat, de autoritatea locală. Ca urmare, creșterea autorității efective de decizie a unităților școlare nu se face prin descentralizare, ci printr-un alt proces, numit ”deconcentrare”, de delegare a autorității de decizie către nivelurile ierarhice inferioare din interiorul aceleiași organizații. 

Ca să recapitulăm: într-un sistem descentralizat ”pur”, toate deciziile (curriculare, financiare, privind resursa umană etc.) vor fi luate de Consiliul local și de Primărie, iar într-unul deconcentrat ”total”, toate deciziile (curriculare, financiare, privind resursa umană etc.), sunt luate la nivelul Consiliului de administrație și al Directorului de școală.

Pornind de la aceste definiţii și descrieri, putem constata, uşor, că nu există, nicăieri în lume, sisteme complet centralizate sau sisteme complet deconcentrate sau complet descentralizate. Nici în prezent nu putem spune că sistemul românesc de învăţământ este total centralizat, multe decizii fiind descentralizate sau deconcentrate. Mai mult, unele decizii (de exemplu, cea privind curriculumul la decizia şcolii) sunt atât deconcentrate (şcoala decide, cu avizul inspectoratului) cât şi descentralizate (părinţii şi elevii decid – cel puţin în teorie – structura c.d.ş.).

Ca urmare, ceea ce generic numim “descentralizare” reprezintă, pentru fiecare societate şi pentru fiecare sistem şcolar în parte, un aliaj sui generis, de centralizare, deconcentrare şi descentralizare, neexistând, în lume, două sisteme de învăţământ identice în această privinţă. Deci, modelul de descentralizare trebuie construit, negociat, rezultatul fiind un compromis unic în forma lui, ceea ce face dezbaterea publică absolut necesară. Printre factorii care influențează această construcție, putem enumera:
  • Nevoile şi aspiraţiile tuturor grupurilor cu interese în educaţie: cadre didactice, elevi, părinţi, administraţia publică centrală, regională şi locală, angajatorii şi asociaţiile patronale, organizaţiile profesionale şi sindicale, instituţiile de învăţământ şi de cercetare, societatea civilă – în special organizaţiile nonguvernamentale etc. Convingerea mea este că, indiferent ce se spune și câte contraexemple sunt invocate, școala va fi mai bine condusă dacă decizia este delegată la nivel local – al școlii și al autoritărilor administrației publice locale (voi aduce argumente în favoarea acestei idei într-o postare viitoare).
  • Caracterul de drept fundamental, constituțional și de serviciu universal al educației: indiferent de forma de conducere și de nivelul descentralizării, trebuie asigurată calitatea serviciilor educaționale, prevenindu-se, totodată, deciziile contrare drepturilor omului și copilului, valorilor și principiilor fundamentale, statului de drept etc. 
  • “Filosofia” managerială și privind controlul în organizaţie – factorii culturali privind “distanţa faţă de putere”, de exemplu, determină gradul de “încredere”, care se poate acorda subordonaţilor, deci şi autonomia în luarea deciziilor. În acest sens, există dovezi că învăţământul românesc este centrat puternic pe ierarhie și pe neîncredere în subordonați, iar cultura dominantă nu este a negocierii şi a participării la deciziei, ci a comenzii, a controlului şi a obedienţei faţă de şefi.
  • Istoria, cultura şi experienţa organizaţiei respective – de exemplu, tradiţia îndelungată a centralismului va face foarte dificil procesul de descentralizare în multe organizații școlare, acolo unde ”indicațiile de sus” sunt cerute în mod imperativ și fără de care nu se face nimic. De exemplu, știu un director de școală care nu a întreprins nimic pentru a plăti drepturile câștigate în instanță (aprobate prin ce de-a treia rectificare de buget din 2014), până când nu a primit ”ordin” de la Inspectorat, chiar dacă ordonanța cu pricina fusese, deja, publicată în Monitorul Oficial…
  • Capacitatea de prelucrare a informaţiei: cine deține informația, deține și puterea! Ca urmare, sistemele distribuite de producere, prelucrare și utilizare a informației, asistate de TIC, fac posibilă descentralizarea și crearea unor mecanisme de alertă timpurie, cel puțin până este construită (și meritată!) încrederea în deciziile luate la nivel local.
  • Nevoia de inovaţie şi de schimbare – în condiţii în care inovaţia şi schimbarea sunt necesare, sunt recomandate structurile descentralizate şi autonomizarea subcomponentelor organizaţionale, întrucât structurile masive şi centralizate sunt, așa cum am mai spus, inerte, deci se pot schimba extrem de greu, într-un timp îndelungat şi cu eforturi și resurse considerabile.
  • Nivelul calificării membrilor organizaţiei – un nivel superior de profesionalizare a personalului impune descentralizarea. De altfel, una din caracteristicile mediilor profesioniste este tocmai autonomia decizională sporită. Nu trebuie uitat nici faptul că se poate face descentralizare numai dacă există manageri bine pregătiţi la nivelurile către care este delegată autoritatea decizională.
  • Diversificarea geografică – dacă organizaţia funcţionează în condiţii fizico-geografice diversificate, se impune descentralizarea.
Simpla enumerare a acestor factori arată că acest proces nu poate fi ”otova”, din mai multe considerente, pentru că poți descentraliza numai acolo unde școala, dar numai împreună cu autoritatea locală, ”știu” (există expertiza necesară funcționării în sistem descentralizat în plan curricular, financiar, al resurselor umane, informațional etc.) ”pot” (există capacitate instituțională și managerială, precum și resursele necesare) și ”vor” (își asumă deciziile și răspunderea publică asociată pentru calitatea serviciilor). 

Deci, procesul de descentralizare va trebui să fie, pe baza principiilor și criteriilor de mai sus:

  • Pregătit.
  • Pilotat.
  • Sprijinit.
  • Etapizat.
  • Controlat și evaluat.
  • Revizuit.
  • Reversibil.

În intervențiile următoare, le luăm pe rând.

Articole Similare

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *