Un important lider sindical a declarat, în contextul unei discuții despre debirocratizare, că ”un profesor plătit decent nu are nevoie nici de ARACIP nici de alte inspecţii ca să-şi facă datoria”. Sindicatul respectiv a anunțat că va declanşa un război mediatic în perioada imediat următoare, în ceea ce priveşte birocraţia din sistem. Pe de altă parte, pe măsură ce ARACIP derulează evaluarea periodică a instituțiilor de învățământ (multe din ele, nevăzând de ani buni picior de inspector…) se întețesc protestele – evident la adresa ARACIP -, care, citez, ”cere hârtii în loc să se ocupe de lucrurile cu adevărat importante”. Deci, cam vedem cine va fi ținta acestei campanii mediatice…
Pe diferite canale, tot mai mulți profesori își manifestă exasperarea față de cantitatea de hârtii pe care trebuie să o producă pentru a-și dovedi activitatea, sindicatele protestează, se formulează plîngeri la toate instituțiile statului, toată lumea este inflamată. Poate repet chestii deja spuse, dar, pentru că văd că nu există memorie colectivă și nici voința de a discuta sincer și argumentat acest subiect, (re)aduc în discuție o serie de aspecte, legate de birocrația din sistem (ajunsă, cu certitudine, la cote greu de suportat).
1. Fiecare domeniu legislativ și-a creat propriul sistem de reglementări, proceduri și documente, ca și cum ar fi fost ”singur pe lume”. Într-o postare anterioară (http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/11/reforma-otova-4-prin-hatisul-legislativ.html) făceam un inventar, evident incomplet, al acestor domenii legislative – multe dintre ele re-reglementate pe baza legislației europene (sau pe baza unor ”idei crețe” venite de la inși fără prea multă minte, dar cu putere). Aceste inițiative au fost aplicate ”otova”, fără evaluarea capacității instituțiilor respective de a le implementa, fără o minimă corelare legislativă cu alte domenii și fără necesara adaptare la condițiile concrete – toate acestea (capacitate instituțională, corelare legislativă și adaptări) trebuind, într-o lume normală, să ducă la excepții sau, cel puțin, la măsuri tranzitorii.
Acest lucru ar trebui să fie ținta protestelor, iar nu instituțiile care încearcă să aplice legislația – așa bună-rea, cum este ea.
2. Aplicarea noilor reglementări legale s-a făcut fără dezvoltarea capacității administrative:
nu au existat campanii de informare a cetățenilor (sau aceste campanii au fost anemice, fără impact) – exemplu, legislația de mediu;
- nu au fost formate persoanele îndrituite – pentru înțelegerea și aplicarea legislației respective – exemplu: pentru implementarea sistemului informatic integrat din învățământ vor fi formate sub 2000 de persoane la 7000 de școli;
- nu au fost asigurate condițiile logistice necesare – echipamente, software specializat etc. – pentru implementare – exemple: toate domeniile;
- nu au fost prevăzuți, în bugetele instituțiilor respective (de învățământ, în cazul nostru), bani pentru cheltuielile provocate de implementarea legislației – pentru plata personalului sau a serviciilor specializate, pentru achiziția de bunuri și servicii, pentru investiții (de exemplu, în cazul legislației privind accesul persoanelor cu dizabilități în instituțiile publice) etc.
Mai mult decât atât: la reducerile de personal, primul vizat a fost personalul administrativ care, în multe domenii, este esențial pentru implementarea legislației respective. În multe școli, activitățile respective (inclusiv cele de secretariat) au fost preluate de directorii de școli care, și așa, aveau multe alte atribuții stabilite de lege. Nu este vina ARACIP că școlile nu au secretar, administrator, informatician sau că nevoia de economii a Guvernului interzice retribuirea personalului pentru activitățile suplimentare.
Ca o consecință, realizarea documentelor administrative, care, în mod normal, ar fi trebuit să intre în sarcina directorului de școală și a personalului didactic auxiliar și nedidactic, a fost pasată personalului didactic.
Acest lucru ar trebui să fie ținta protestelor, iar nu instituțiile care încearcă să aplice legislația – așa bună-rea, cum este ea.
3. Fiind toată lumea conștientă de aceste aspecte, au apărut ”profitorii”, iar sistemul a crescut de la sine.
În primul rând, în lipsa formării în domeniul legislativ respectiv, cei care controlează cer hârtii și numai hârtii, nefiind interesați de alte modalități de verificare. De exemplu, se cer procese verbale de la ședințele cu părinții, dar nu se stă de vorbă cu părinții (evident, pe bază de eșantion), pentru a se vedea dacă aceste activități s-au desășurat, realmente.
În al doilea rând, cel controlat este de conivență cu controlorul: ”eu, controlorul, știu că aceste hârtii sunt fără valoare dar ți le cer pentru că și mie mi se cer; chiar dacă nu le ai, las’ că mi le arăți tu altă dată”; ”eu, controlatul, știu că știi, așa că îți dau hârtii – știind că nu vei căuta mai departe -, iar, dacă nu le am, găsesc o scuză și sunt ”drăguț” cu tine, controlorul, care mă vei ierta”.
Această evoluție este periculoasă și generatoare de corupție (”am fost drăguț cu tine și te-am iertat că nu mi-ai arătat x document sau am scris că-l ai, deși nu-l ai, deci…”) și de șantaj (”dacă nu faci ce spun eu, vin în control și-ți cer hârtii pe care știu că nu le ai…”), mai ales în situația în care numirea directorilor stă în pixul inspectorului general, iar numirea inspectorului general stă în pixul ministrului.
Chiar în absența corupției și a șantajului s-a perpetuat, prin ”bunăvoința” celor care vin în control, nerespectarea legislației și inexistența unor documente, obligatorii conform legii. Totodată, s-a intensificat producerea ad hoc a documentelor. Ca urmare, în momentul în care ARACIP a solicitat, de bună credință, încărcarea unor documente (repet, a căror existență este obligatorie) pe o platformă (pentru ca vizita de evaluare externă să nu se mai centreze pe analiza documentelor, acestea putând fi studiate în prealabil), cei care funcționau după sistemul ”las’că vedem noi atunci” au început să dea din colț în colț și să protesteze – la sindicat, la Minister, la Guvern, la Președinție …
Acest lucru ar trebui să fie ținta protestelor, iar nu instituțiile care încearcă să aplice legislația – așa bună-rea, cum este ea.
4. Școala, ca orice instituție publică, trebuie să răspundă în fața finanțatorului ( = publicul, contribuabilii, societatea în ansamblu) în privința modului în care își face treaba și cheltuiește banii (publici și ei). Desigur, unele ”hârtii” sunt utile și necesare: cele care dovedesc studiile și calificarea / rezultatele învățării; autorizațiile ”tehnice” obținute de la autoritățile competente etc. Niciodată nu vom scăpa total de producerea de documente (de hârtii – da, pentru că vom trece ”online”), nicio societate nereușind acest lucru (cel puțin până acum). Dar există denaturări, determinate de modul în care este gândită această răspundere publică: legislația producătoare de documente este ea însăși rezultatul gândirii birocratice și a prezumției de vinovăție.
În primul rând, leguitorul consideră, de la bun început, că orice cetățean este un infractor și, pe cale de consecință, că nerespectarea legii este ”normă”. De aceea, cetăţeanul/angajatul trebuie el să dovedească modul în care își face treaba. Într-o societate normală, unde funcționează prezumția de nevinovăție, nu cetățeanul trebuie să probeze că a făcut, ci instituțiile de control trebuie să aducă dovezi că nu a făcut.
În al doilea rând, același leguitor consideră că, în afara hărtiilor, nu există alte modalități de dovedire a rezultatelor activităţii. Ca urmare, se cer hârtii (multe) şi numai hârtii. Mai mult, pentru a-și justifica propria activitate, mulți autori de metodologii și regulamente de prin ministere, le fac cât mai alambicate, încercând, totodată, să reglementeze la nivel central toate situațiile particulare – lucru imposibil (fapt dovedit, ulterior, prin apariția unor completări și rectificări la completări) și contraproductiv (apar metodologii de sute de pagini, extrem de greu de aplicat și chiar de citit).
În al treilea rând răspunderea, așa cum este ea înțeleasă la toate nivelurile, este pentru proces și nu pentru rezultat. Majoritatea raportărilor cuprind ”ce s-a făcut” (deci se referă la acțiunile întreprinse), eventual ce resurse s-au cheltuit, dar mai puțin rezultatele obținute, reflectate prin evoluția diferiților indicatori.
Aceste trei lucruri combinate duc la situaţii în care tu, ca profesor, trebuie să dovedeşti, cu foarte multe hârtii, că ai făcut un anume lucru, dar, în afara hârtiilor, nu ţi se cere altceva – de exemplu, care este rezultatul acțiunii. De exemplu, cum dovedeşte profesorul diriginte (conform art. 67 din ROFUIP) că „organizează și coordonează” corespunzător ședințele cu părinții? Evident, cu procesele verbale de la ședințele cu părinții! Nu am auzit ca inspectorii să stea de vorbă cu părinții sau ca să ceară școlii rezultatele măsurării satisfacției părinților, iar ARACIP a fost privită cu suspiciune când a început să facă acest lucru. În context, nu pot să nu menționez și faptul că un sindicat (altul decât cel menționat în introducere) ne-a reclamat la Minister că ”profesorii au altceva mai bun de făcut decât să investigheze satisfacția beneficiarilor”…
Acest lucru ar trebui să fie ținta protestelor, iar nu instituțiile care încearcă să aplice legislația – așa bună-rea, cum este ea.
În acest context, repet faptul că toate documentele solicitate de ARACIP sunt prevăzute în diferite acte normative, niciunul nefiind invenția ARACIP.
5. Situația prezentă este determinată și de modul de evaluare a profesorului, de ceea ce noi considerăm a fi un ”profesor bun”. Pentru că acest subiect merită o discuție suplimentară, amintesc, doar, în treacăt, de criteriile de evaluare existente (cu dovezile și punctajele aferente), toate acestea agreate de organizațiile sindicale, la momentul respectiv: pentru a avea un punctaj mare, trebuie să aduci diplome, certificate și alte hârtii care, desigur, în acest caz sunt ”bune”. Nevoia de puncte (pentru transferări, gradații de merit etc.) a adus la o goană disperată a cadrelor didactice după hârtii. Tot aici am putea continua și discuția despre alte aspecte culturale – cum ar fi dependența față de șefi, conservatorismul și frica de schimbare a multor cadre didactice – dar, deja, m-am întins prea mult la vorbă.
În concluzie, sunt de acord că profesorii sunt plătiți insuficient, că un profesor bun nu este caracterizat (numai) de hârtiile produse, că nu profesorul trebuie să le producă, dar nu pot fi de acord că profesorul bun nu trebuie evaluat, că nu trebuie să răspundă pentru rezultatele obținute. Deci, cu atât mai mult un profesor bun ar avea nevoie de ARACIP pentru confirmarea contribuției sale la îmbunătățirea calității educației oferite de școală, calitate exprimată prin rezultatele și bunăstarea copiilor și elevilor.
Nu am respins niciodată criticile întemeiate (nimeni nu e perfect…), am investigat, de bună credință, toate situațiile reclamate, ne-am îmbunătățit permanent activitatea ca urmare a acestor critici și ne-o vom îmbunătăți, în continuare, dar nu putem accepta să fim ”ciuca bătăilor” pentru toate relele din sistem – mai ales în contextul în care fiecare guvernare acuză ”greaua moștenire” (și instituțiile create atunci) în încercarea de a atrage sindicatele de partea ei.
Fiecare propozitie din articol poate fi probata in multe scoli din pacate. Este o realitate a unui sistem sugrumat politic si marginalizat social. Din pacate sunt din ce in ce mai putine cadre didactice dedicate sistemului. Sunt directori de scoli in corpul de experti in management fara cursuri de management , am vazut scoli care au functionat fara elevi sustinute de ISJ sau sindicat. Exista un compromis sindical-politic-ISJ care ascunde multe raspunsuri la intrebarile si atitudinea ostila asupra evaluarilor ARACIP.
Domnule Iosifescu,
Știți de ce este criticat ARACIP? Pentru că nu a oferit nimic bun. Cere doar hârtii. Care este menirea acestei instituții în afară de a utiliza niște fonduri pentru nimic? Cereți, dar nu oferiți nimic.
De ce dumneavoastră primiți salariu în calitate de președinte ARACIP? De ce nu desfășurați această activitate voluntar, suplimentar față de activitatea de la catedră?
De ce evaluatorii ARACIP sunt plătiți? De ce nu li se decontează doar transportul? De ce nu desfășoară aceste activități de evaluare în afara orelor de curs, fără a fi nevoiți să lipsească de la ore?
De ce au apărut firme de consultanță care vai, ce proceduri minunate realizează… contra cost. Știți cât cer? 300 de lei pentru o procedură!!!!????? E posibil așa ceva?
Și în același timp, cu ipocrizie, susțineți că profesorul trebuie să fie devotat, să ofere calitate, să fie creativ, să facă hârtiile că de, e sarcină de serviciu, în condițiile în care el are un salariu lunar care îi ajunge pentru două săptâmâni.
Este corect, domnule președinte sau „vrem egalitate, dar nu pentru căței”?
Un profesor…
Multe se pot spune sub acoperirea anonimatului…
Am postat comentariul de mai sus, deși la un moment dat mă gândeam să nu (pentru că se vede clar, domnule/doamna ”Un profesor”, fie că nu ați citit textul, fie că nu înțelegeți – sau nu vreți să înțelegeți – ce am scris).
Dar sunt niște păreri și întrebări (mai mult sau mai puțin) retorice, care arată, dincolo de faptul că nu știm să dialogăm la obiect și trecem repede la atac la persoană, anumite prejudecăți. Deci, câteva răspunsuri:
1. Comentariul arată frustrările din sistem și nesiguranța în privința evoluției profesionale – o reformă reală în sistem ar însemna modificări fundamentale în munca la clasă pentru multe cadre didactice, multe dintre ele, sub oblăduirea sindicatelor, opunându-se cu înverșunare creșterii răspunderii publice pentru rezultatele școlare.
2. La întrebările ”de ce primesc salariu” și ”de ce evaluatorii ARACIP sunt plătiți” – în condițiile în care profesorul de rând ”are un salariu lunar care îi ajunge pentru două săptâmâni” mă întreb ce ar fi de răspuns: poate pentru că este muncă și orice muncă trebuie retribuită? Oricum, întrebarea explică faptul că peste 50% dintre români îl regretă pe Ceaușescu…
3. În privința procedurilor – sunt cele din legislația privind Sistemul de Control Intern / Managerial (HG, OMFP etc.) – nu le-am inventat noi.
4. Ce oferă ARACIP? Putem demonstra că evaluarea externă a condus la îmbunătățirea calității educației oferite în circa 2/3 dintre școlile evaluate. Iată, ce exemplu, ce spune un director de școală, DUPĂ vizita de evaluare externă:
Stimata Doamna xxxxxxxx,
Tin sa va multumesc si pe aceasta cale, in numele meu si al colegilor mei, pentru profesionalismul de care ati dat dovada in perioada evaluarii liceului nostru.
Desi eram retinuti la inceput, retinere datorata in special informatiilor care circula pe internet si care, din pacate, prezinta, in marea majoritate a cazurilor, intr-o lumina nefavorabila expertii ARACIP din teritoriu, temerile noastre au disparut si am deschis acea comunicare, relationare relaxata, percepandu-va cu adevarat ca parteneri specialisti in demersul nostru de a face ca scoala noastra sa se alinieze cu scolile de valoare ale judetului. Pentru noi, ceea ce altii considera un mare pericol (verificarea amanuntita si seriozitatea) s-a transformat intr-un aliat, demonstrandu-ne ca munca noastra nu este in zadar si se observa. Daca multumirea noastra nu poate fi si financiara, din pacate, cel putin din punct de vedere moral a fost pe deplin atinsa in urma acestei evaluari.
Vizita dumneavoastra a fost o onoare pentru noi, capatand incredere mai mare in fortele noastre. Personal, consider ca evaluarile periodice corecte, chiar daca ar fi critice, sunt constructive. Altfel, nu stii pe unde te afli, cel putin comparativ.
Inchei aici mica mea epistola, prezentandu-va si noi "evaluarea" noastra pentru activitatea dumneavoastra din zilele trecute si cu speranta ca sunt multi experti care au aceleasi calitati ca ale dumneavoastra.
Toate cele bune!
xxxxxxxx
Referitor la acest paragraf
"Deci, cu atât mai mult un profesor bun ar avea nevoie de ARACIP pentru confirmarea contribuției sale la îmbunătățirea calității educației oferite de școală, calitate exprimată prin rezultatele și bunăstarea copiilor și elevilor. "
Cum puteti sa spuneti ca un profesor bun poate sa demonstreze ca este bun prin rezultatele obtinute de elevi, daca in ultimii 10 ani elevii nu mai invata deloc la unele obiecte?!!! Majoritatea elevilor de gimnaziu si liceu vin la scoala sa scrie dupa dictare cateva informatii dictate de profesorii care se considera f f f buni!!!!! Majoritatea elevilor ii critica pe profesorii care ii pun sa munceasca pentru a-si dezvota cu adevarat competentele cheie, specifice……, nu doar competentele de clasa a III-a cum ar fi scrierea dupa dictare si reproducerea unor propozitii, pe care multi nu le inteleg!!!! Se greseste atunci cand se considera ca un cadru didactic este bun analizand rezultatele elevilor deoarece profesorii care isi fac datoria dar elevii nu muncesesc deloc( nu invata nici definitii, formule….) nu vor putea avea rezultate bune cu elevii!!! Exista cadre didactice care nu-si fac datoria in sala de clasa dar elevii fac meditatii in particular si au rezultate bune!!!!! Unde este calitatea in educatie??!!!!