Despre concursul de directori, și nu numai… (2)

Written by serbaniosifescu

19/09/2016

Succesul postării anterioare (chiar vă mulțumesc pentru interes: a avut, în trei zile peste 23.000 de vizualizări) și reacțiile vehemente contra, mă încurajează să continuu, unul din scopurile blogului ”De ce educația?” fiind, încă o dată, atins: am reușit să scot o mulțime de oameni din zona lor de confort. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, staționarea în zona de confort (adică ne este bine acum, suntem mulțumiți cu ceea ce suntem și facem) este cel mai mare dușman al schimbării REALE.
Spun ”schimbare reală” pentru că, iarăși cum am mai spus de nenumărate ori (v. chiar primele postări de pe blog, despre ”Reformă ca schimbare culturală”), am avut 27 de ani cu multe schimbări, dar fără reformă. De aceea am început acest post cu carnetul meu de note din clasa a VII-a (nu ca să mă laud cu notele mele la Desen). Vede cineva vreo schimbare fundamentală la nivelul numelor și al structurii disciplinelor de studiu, față de cum erau cu aproape 50 de ani în urmă (carnetul este din anul școlar 1968-1969)? Chiar pozițiile lor în catalog și în carnetul de note sunt același!
De când colectăm date și există, cât de cât, memorie colectivă, performanțele la evaluările internaționale (TIMSS, PIRLS, PISA) nu numai că nu s-au îmbunătățit, dar evoluția lor nu a avut nimic de-a face cu așa zisele reforme (mai ales cu schimbările legislative echivalate, eronat în opinia mea, cu reforma). La fel, problemele de sistem identificate de studiile elaborate la începutul anilor ’90 se regăsesc și ”Policy Review” facută de OECD la începutul anilor 2000, dar și în Acordul de Parteneriat semnat în 2014 cu Comisia Europeană (nu are rost să le reiau acum).
Practic, problemele de acum, inclusiv neîncrederea societății în sistem, sunt, zic eu, cauzate nu de prea multe reforme ci, dimpotrivă, de lipsa reformei. Iar teama de schimbare, trăsătură culturală fundamentală, în loc să fie contracarată prin diferite programe de sprijin, a fost folosită fără scrupule de întreaga clasă politică, începând cu acel ”președinte pentru liniștea noastră”, votat de 3/4 dintre alegători, pe motiv că ”noi muncim, noi nu gândim”. 
Deci, ce am schimbat la nivelul școlii, având în vedere că a trecut o revoluție (??) peste noi, am schimbat (zic unii) economia planificată comunistă cu economia de piață și avem (zic alții – eu nu sunt prea convins!) un regim politic democratic în locul celui totalitar? În plus, avem Internet, telefon mobil, acces instantaneu la informație – lucruri pe care acum 50 de ani le citeam doar prin cărțile SF. S-au reflectat toate aceste schimbări în structura curriculară, în cea de sistem, sau în formarea cadrelor didactice? 
Iată ce spune ”Legea nr. 11/1968 privind învățământul în Republica Socialistă România”: ”Legea stabilește sistemul de învăţământ, care cuprinde: învăţământul preșcolar, învăţământul obligatoriu de cultură generală, învăţământul liceal, învăţământul profesional şi tehnic, învăţământul superior, învăţământul postuniversitar”. S-a schimbat ceva, fundamental, în structura sistemului nostru școlar? Doar învățământul ”obligatoriu de cultură generală” s-a transformat în învățământ primar și gimnazial dar, nu vă speriați, nu după 1989, ci prin Legea educației și învățământului nr. 28/1978. Mai mult, managementul resurselor umane este, în linii mari, același: același mod centralizat de angajare a personalului (cadrele didactice sunt recrutate prin concurs național, de către inspectoratul școlar, personalul didactic auxiliar și nedidactic este angajat de școală), aceleași categorii de statut pentru cadrele didactice (titular / suplinitor), aceeași ”mișcare de personal” (inclusiv concursurile de ocupare a catedrelor și posturilor), același sistem de calificare profesională (prin modul pedagogic, rebotezat DPPD) și de progres în carieră (prin Definitivat, Gradul II și Gradul I), aceeași salarizare rigidă, pe baza unei grile stabilite la nivel central etc. E drept, legislația post-revoluționară a introdus concursul pentru directorii de școală, dar, având în vedere că lunga perioadă fără concurs nu a deranjat foarte multă lume, se pare că oameni preferă situația de dinainte…
În plus, dacă ne uităm cu atenție, nu au fost schimbări esenţiale nici în metodologia de concurs (față de cea de acum 10 ani) – de exemplu, în structura probelor de concurs. Ca noutate, totuși, o bibliografie MULT redusă față de concursurile anterioare: cinci acte normative (fundamentale, obligatorii pentru oricine vrea să fie profesor), ultimul raport privind starea sistemului (altă lectură obligatorie pentru toți oamenii școlii, ca să știe omu’ unde se află școala pe care vrea să o conducă în raport cu indicatorii de sistem și, pornind de aici, cam ce ar trebui să facă pentru a îmbunătăți ceva în școală) plus câteva capitole din două cărți (una de educație generală, cealaltă de leadership).
Teama de schimbare ia forme ciudate. De exemplu, din recenta dezbatere privind planul cadru de învățământ din gimnaziu a rezultat că … planul cadru în vigoare atunci era cel mai bun (dacă anulăm schimbările cu sens contrar propuse de diferiți respondenți). Și, se pare, situația se repetă: așa cum TOATE variantele noi de plan cadru propuse de ISE au fost declarate, în timpul dezbaterii, ca inadecvate, la fel facem acum, căutând cu lumânarea motive să NU schimbăm situația actuală, deci să NU facem concurs de directori, chiar dacă motivele invocate se contrazic între ele.
Dintre motivele invocate, cel mai mult mi-a plăcut cel care susține că un concurs în timpul anului școlar ”bulversează” școala. Într-adevăr: toate firmele și toate instituțiile publice fac concursurile de ocupare a posturilor numai în concediu sau în perioadele cu activitate redusă… Pariez pe o bere că, dacă concursul ar fi fost făcut în timpul vacanței, ar fi apărut alte proteste, ale celor care susțin dreptul la odihnă al caderelor didactice…
Alte motive invocă contradicții legislative – posibile -, dar care nu au fost invocate la concursurile pentru inspectori (de exemplu).
La fel, se spune să jocurile sunt deja făcute, întrucât directorii în funcție sunt avantajați de metodologie iar Inspectoratele au avut grijă să schimbe, deja, directorii incomozi. Un coleg de FB chiar a făcut pariu că 95% dintre câștigătorii la concurs vor fi directorii aflaţi acum în funcție.
Făcând sumarul motivelor ”să nu”, constat două mari categorii:
1. Nu, întrucât concursul schimbă prea mult (și trebuie pregătit mai bine).
2. Nu, întrucât concursul nu schimbă nimic (deci, e inutil).
Oare cine are dreptate? Pornind de la ipoteza că ”minus cu minus dă plus”, zic să mergem mai departe:
1. Chiar cu (eventualele) imperfecțiuni legate de pregătirea concursului, a avea directori cu concurs este mult mai bine decât situația actuală, în care directorul nu răspunde de nimic (că este pe un an și nu are contract de management). De aceea, nu-l poate obliga nimeni să îmbunătățească ceva în școală. De altfel, provizoratul a dus la concentrarea activității directorului pe administrație și la neglijarea multor aspecte ce țin de management și, mai ales de leadership.
2. Chiar dacă actualii directori vor lua concursul, chiar dacă ei au fost, inițial, numiți politic sau pe simpatii personale, se poate merge pe ”prezumţia de competenţă”: așa cum, în instanță acuzatul este prespus nevinovat și vinovăția trebuie dovedită, să facem la fel, spunând că directorul care va câștiga concursul este competent. Aceasta pentru că acum avem, ca Minister, ARACIP, Inspectorat, asociație de părinți și elevi, sindicat etc. mijloace de a proba competența, respectiv incompetența: există o oferă managerială pe baza căreia respectivul director a câștigat concursul (cu contractele de management atașate); ca urmare, ce a promis devine prevedere contractuală, trebuie realizat, iar nivelul de realizare pote fi controlat.
Oricum, niciun sistem de angajare de personal, din mediul public sau privat, indiferent cât de sofisticat ar fi, nu-ți oferă siguranța absolută a angajării omului potrivit la locul potrivit. Ca urmare, în condiții de stabilizare a sistemului și cu puțină bunăvoință, în doi ani de zile îi poți ajuta pe cei bine intenționați să devină mai competenți și, totodată, poți face curățenie în sistem, eliminând directorii care nu știu / nu pot / nu vor să-și facă treaba – și care, oricum, nu cred că vor fi prea mulți.

Articole Similare

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.