Țara lui Otova Vodă și iluzia perfecțiunii

Written by serbaniosifescu

16/11/2016

Se pare că va mai curge multă apă pe Dunăre, Dâmbovița, Siret și Mureș până când ne-om dezbăra de ceea ce am numit ”gândirea otova”. Am mai scris pe această temă, pe blog (despre ”reforma otova” / ”reforma neotova”, din noiembrie 2014 până în februarie 2015), dar modul acesta de gândire, în loc să se diminueze, ca pondere, devine, parcă, dominant. Avem, din motive culturale, cred eu (legate de nivelul foarte ridicat de evitare a incertitudinii), tendința să vedem totul doar în alb sau negru, bun sau rău, frumos sau urât, fără niciun fel de nuanțe – indiferent dacă este vorba despre guvern, școala românească, concursul pentru directori sau Cumințenia Pământului. De aici, până la promovarea opiniei personale ca singura ”rațională”, ”corectă” și la ducerea dialogului în derizoriul lui ”bapamătii”, nu mai este decât un pas. 
Iată câteva exemple (în afara demonizării partidelor politice – desigur, de partizanii celorlalte partide politice…): 
  • Dacian Cioloș – ”cel mai bun” / ”cel mai slab” Premier al României” (și, în subsidiar: ”tehnocrația salvează/distruge România”).
  • Românii sunt primii oameni de pe pământ, au inventat focul, fierul și apa caldă / sunt ”jegoșii” și rușinea Europei.
  • Toate conceptele trebuie definite într-un singur fel, numai definiția MEA este cea corectă, numai teoria MEA este cea bună etc. – ceilalți fiind proști sau corupți.
  • Concursul pentru directori, ca ”rău absolut” sau ”bine absolut” pentru școala românească.
  • Profesorii sunt toți ”Domnul Trandafir” / ”Domnul Vucea” – deși, cred eu, fiecare dintre noi a avut parte și de profesori buni, și de profesori mai slabi.
  • Elevii români sunt cei mai buni din UE (argumente: olimpicii, cei care studiază afară…) / cei mai slabi din UE (jumătate analfabeți funcțional). 
Vrem, cu ardoare chiar, să credem că totul este ”alb” sau ”negru”, dar realitatea, mult mai nuanțată decât am vrea noi să fie, ne obligă la altceva, iar comportamentul nostru capătă nuanțe de schizofrenie (de care, se pare, nici nu ne dăm seama):
  • Toate televiziunile mint – dar avem (dacă nu mă înșel) cel mai mare consum de televiziune din UE.
  • Toți parlamentarii / guvernanții / primarii / etc. sunt hoți – dar i-am votat și susținem, chiar fanatic, un anumit partid sau un anume politician.
  • Toți angajații de la stat sunt leneși și incompetenți (atunci când nu sunt corupți) – dar vuiește Feisbucul de mulțumiri adresate profesorilor, medicilor etc.
  • Toți patronii din privat, mai ales cei din multinaționale, sunt niște hiene, care calcă pe cadavre pentru profit, dar ne ducem la ei, cu mâna întinsă, pentru susținerea proiectelor ”societății civile” sau să ne angajeze odraslele.
  • DNA / Parchetul nu greșește niciodată – toți cei aduși / inculpați sunt, automat, vinovați. Aceasta, deși rata soluțiilor contrare date în instanță se apropie de 10%. Chiar mă întreb ce se întâmplă cu cei care au fost plimbați cu cătușe în public, care au beneficiat, din plin, de publicitate negativă, fiind apoi dovedită ”inexistența faptei” sau ”lipsa probelor”? A auzit, cineva, de scuze publice adresate acestor persoane? Cine le ”reperează” onoarea (ca să nu mai vorbim de nopțile nedormite și sănătatea șubrezită în timpul urmăriri penale)? A existat vreun caz de întoarcere împotriva denunțătorului calomnios (care, în multe situații, este chiar o instituție ”de control”, a statului)?
  • Și pentru că anecdoticul primează: discutam, cu un grup de părinți, toți plângându-se de cantitatea inumană de teme pentru acasă. Aflând și câțiva profesori printre acei părinți, i-am întrebat dacă ei, având acum și experiența de părinte, au redus cantitatea de teme date elevilor lor. Răspunsul a fost – desigur, NU: ”programa nu mă lasă”, ”altfel elevii nu trec examenul”, ”fără matematică (istorie, limbă…) nu poți reuși în viață” etc. 
Efectele unei astfel de gândiri nivelatoare are, cred eu, un efect devastator la nivel (inter)personal, social și politic – efect care se numește ”iluzia perfecțiunii”: ”Eu” (persoană, grup, organizație, partid, guvern), nu am voie să greșesc. Deci, nu greșesc, am întotdeauna dreptate și sunt perfect. ”Ei” (persoane cu alte opinii, alte partide etc.) nu au niciodată dreptate, deci sunt răi, deci trebuie pedepsiți. 
Iar populația este ”educată” în acest sens de instituțiile statului, prin mass media: toată lumea vrea ”sânge pe pereți”, găsirea și pedepsirea vinovaților pentru orice (mulțumindu-ne, la nevoie, și cu niște țapi ispășitori). Înainte de a vedea condițiile în care s-a produs un eveniment, deschidem dosare ”in rem” pentru că, nu-i așa, TREBUIE să existe un vinovat – ideea de ”accident” (”shit happens…”) fiindu-ne cu totul străină. După care trecem, senini, mai departe, pentru că ne-am făcut datoria (pedeapsa!) și uităm repede să ne mai gândim cum am putea preveni astfel de tragedii. Așa s-a întâmplat cu incendiul de la ”Colectiv”, așa se va întâmpla, probabil, și cu acel accident în lanț de pe A2 și cu incidentul cu copilul alungat din școală, de la Pitești. 
Această mentalitate ne împiedică să găsim soluții adecvate la problemele din educație. Ca urmare, avem un sistem profund fracturat: pentru că nu acceptăm soluțiile multiple (de tipul ”și/și”) și, în căutarea unei (utopice) ”one best way”, fără de prihană (adică, fără de greșeală), avem doar soluții de tipul ”sau/sau”. Ca urmare, închidem în loc să deschidem.
De exemplu, suntem convinși că elevii noștri știu matematică mai mult decât elevii ”lor” și suntem mândri de acest lucru. Premiem olimpicii în festivități grandioase și ne lăudăm cu copiii care pleacă să studieze ”afară” (halal motiv de laudă!). 
Raportați la întreaga populație școlară, atât olimpicii, cât și cei care învață ”afară” sunt puțini. Dar, pentru că predomină gândirea ”otova”, îi tratăm și pe ceilalți 98% dintre copii exact cum îi tratăm pe ”olimpicii” care ne-au adus atâtea ”succesuri” (cu adaosul: ”dacă el/ea poate, tu de ce nu poți?”). Urmarea: îndepărtăm 98% dintre copii de studiul matematicii (și al fizicii, și al istoriei etc.) și, în plus, le distrugem și încrederea în sine – pentru că, nu-i așa, dacă nu ai note mari la matematică ești complet idiot… 
Ca urmare, considerăm școlile care funcționează în medii dezavantajate ca ”proaste” pentru că nu dau olimpici (deși toate studiile arată că mediul de proveniență influențează rezultatele învățării, adesea, mai mult decât școala însăși). Am întâlnit, de exemplu, în proiectele de dezvoltare unor unități școlare din mediul rural, pagini întregi de rezultate la concursuri (și ce concursuri…) și olimpiade, deși problema principală a acestor școli era participarea școlară – adică reducerea abandonului școlar și a absenteismului – sau dezvoltarea unor abilități elementare (de tip scris, socotit, îmbrăcat, spălat, vorbit etc.). La fel, desconsiderăm profesorii care predau în aceste școli (deși se poate demonstra ușor că produc ”valoarea adăugată”) și, ca urmare, îi descurajăm să mai încerce și altceva decât concursuri și olimpiade. 
După părerea mea, soluția este deschiderea sistemului la modalități diferite (și cât mai diferite) de a face educație. Deci, nu renunțarea la valorizarea olimpicilor (pentru a-i valoriza și încuraja pe copiii vulnerabili și cu probleme de învățare, din diferite motive), ci ”contextualizarea” evaluării: olimpicii să fie importanți pentru unele școli și pentru unii profesori, în timp ce pentru alte școli, pentru alți profesori, criteriile de evaluare să fie diferite. Dar acest lucru ar însemnă o flexibilizare curriculară, managerială și chiar legislativă, contrară tendințelor menționate mai sus. De exemplu, în Olanda, legea nu spune cum să înființezi o școală (așa cum facem noi, în cel mai mic detaliu, reglementând inclusiv dimensiunea și conținutul ștampilei), ci specifică cerințele pentru actul normativ (decizia locală) care să reglementeze înființarea unei școli. Ca urmare, în Olanda, școlile au rezultate comparabile (și bune), chiar dacă modul de organizare, ”pedagogia” aplicată și forma de proprietate diferă foarte mult de la o școală la alta.
Revenind la ”otovism”, pentru că opinia publică vrea sânge, vrea răzbunare (privind, înapoi, cu mânie), iar nu învățare și dezvoltare (adică să privească spre viitor), teama de a greși va bloca orice aspirație de progres, orice tentativă de a încerca ceva nou – pentru că, dacă greșești, vei fi, cu siguranță, pedepsit. 
La această previzibilă (și, zic, eu confirmată) lipsă de perspectivă, se adaugă alte două pericole, din ce în ce mai evidente, generate de ”gândirea otova”. Primul este preferința pentru represiune în dauna educației, ca metodă privilegiată de funcționare a instituțiilor statului (și de ”asanare socială”). Al doilea pericol este instaurarea dictaturii majorității și călcarea în picioare a drepturilor minorităților și a drepturilor individuale, în numele unei credințe (politice sau religioase) majoritare: ”ciocul mic, acum suntem noi la putere”.
Acești vectori sociali derivați din ”gândirea otova” – represiunea ca instrument de conducere și dictatura majorității ca mijloc de legitimare a puterii –, la care se adaugă atacul permanent al unor instituții ale statului împotriva altor instituții ale statului, convin de minune celor care tânjesc după totalitarism: nu era mai bine, dom’le, când știam una și bună, când cineva ne spunea clar ce să facem, cum să facem, ce să zicem și în cine să credem?

Articole Similare

Din lac în puț…

Mi-am zis să nu mai scriu despre dezbaterile în jurul legilor, dar am citit cele 280 de amendamente propuse de ”O...

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.