Mirarea zilei – 22 iunie: Evaluarea pentru discriminare

Written by serbaniosifescu

22/06/2017

În fiecare an ”lumea bună” (veți vedea imediat ce înțeleg prin această sintagmă) se inflamează în legătură cu modul de admitere la liceu (repartiție computerizată, în ordinea mediilor la Evaluarea Națională, combinată cu situația școlară din gimnaziu – nu intru în amănunte): cum adică să decidă computerul unde se va duce odorul (dacă ”inflamatul” este părinte), respectiv, cum adică să decidă computerul ce elevi să am eu la clasă (dacă e profesor). 
Anul acesta se pune la cale o petiție împotriva acestui sistem de admitere, pornind de la două argumente. Primul este că examenul nu este relevant (sunt de acord), al doilea că un examen cu o astfel de miză nu are ce căuta înainte de finalizarea învățământului obligatoriu (și cu acest lucru sunt de acord). Pe această bază, se solicită reintroducerea examenului de admitere în liceu (lucru cu care nu sunt de acord – și voi explica, imediat, de ce), această soluție având și acordul unei părți dintre profesori (care parte, vedem imediat). 
Nu sunt, defel, un ”fan” al așa numitei repartiții computerizate (care, de fapt, depinde infinit mai mult de ceea ce scrie părintele în fișa de înscriere, decât de computer…) și nu discut, acum, justețea argumentelor aduse, ci ceea ce se află în spatele lor: voi încerca ”deconstruirea” discursului susținătorilor acestui demers, căutând motivele care îi mână în luptă. Aceasta pentru că, în opinia mea, unul dintre efectele examenului de admitere ar fi creșterea nivelului discriminării (deja existente) din sistem.
În primul rând, care este profilul părinților care vor examen de admitere: sunt părinți activi în media, din ”clasa medie-superioară”, tineri sau ”în floarea vârstei” (până în 40 de ani, altfel nu ar avea copiii la gimnaziu și ar fi mai puțin interesați, acum, de evaluarea națională), cu un nivel cel puțin mediu de educație, cu venituri peste medie, cu mașină și concedii frumoase (dovadă fiind pozele distribuite pe FB, din locuri care mai de care mai exotice) și care, nu-i așa, vor ce-i mai bun pentru copiii lor. Nimic rău cu niciuna dintre aceste trăsături, dimpotrivă: într-o lume ideală, toți vrem să fim tineri, bogați și educați, toți vrem concedii în Maldive și toți ne dorim ce-i mai bun pentru copiii noștri… 
Dar ei reprezintă o minoritate: conform datelor de la ultimul recensământ, proporția populației cu nivel de educație post-liceal este sub 20% din total – poate ceva mai mare în rândul părinților descriși mai sus. Se mai știe, de asemenea, că interesul pentru educația propriilor copiii descrește odată cu propriul nivel de educație. Se mai știe că, la noi, nivelul de educație a părinților și, în general, mediul de proveniență, influențează rezultatele învățării la copiii mai mult decât școala și, oricum, mai mult decât în alte sisteme de învățământ (v. proporția elevilor ”rezilienți”). Ca urmare, acești părinți vor examen de admitere pentru că, astfel, copiii lor vor ajunge sigur (mai sigur ca acum) la ”școli bune”, școli care, deloc întâmplător, sunt și ”școli albe” (adică fără elevi de etnie romă și fără copiii cu dizabilități).
Este firesc ca și profesorii din aceste ”școli bune” să dorească examen, fiind mult mai ușor să lucrezi cu copii inteligenți, motivați, civilizați, decât cu elevi săraci, cu dificultăți de învățare, nemotivați și nespălați. Este foarte interesant și faptul că, în aceste ”școli bune”, procentul elevilor din familii sărace, procentul elevilor de etnie romă, procentul elevilor cu dizabilități (deci, procentul ”elevilor problemă”…) este mult, mult mai mic decât în celelalte școli pentru că, nu-i așa ”nu țin pasul”, ”nu fac față”, ”de ce nu au luat note mari la Evaluarea Națională”, ”nu vor să învețe” etc. 
Mai mult decât atât, prin puterea economică și influența acestor părinți (repet: bogați, educați…) și a absolvenților școlilor respective (mulți dintre ei ajungând în funcții importante în bănci, multinaționale, instituții publice etc.), directorii acestor școli dețin, și ei, o putere considerabilă la nivel local, unii ajungând inspectori, inspectori generali, universitari, parlamentari, miniștri. În plus, prin aceleași pile, cunoștințe și relații, aceste școli beneficiază de sponsorizări, de contribuții financiare considerabile (desigur, benevole) din partea părinților și, prin mecanismele actuale de finanțare, de mai mulți bani ”per capita”: conform datelor din studiul ”Costul investiției insuficiente în educație”, 2/3 din cheltuielile publice pentru educație merg la cele mai bogate 2/5 din populație.
Toate acestea nu fac decât să crească prestigiul acestor școli (”ia uite, dom’le, ce bine arată, au 200 de calculatoare, tablă inteligentă în fiecare clasă, iau Bacul 100%, au cerc de robotică și de limbă birmaneză…”) și, în consecință, toată lumea vrea să ajungă acolo – cu orice preț. Chiar cu ORICE preț. 
Dar, aceste școli (20% din numărul total), care ne iau ochii cu strălucirea lor, care ne oferă argumente pentru cât de bun este sistemul românesc de învățământ, ne abat atenția de la ”restul” de 80% – școli în care învață ”restul” de 80% dintre elevi, care nu au olimpici, în care mediile de intrare și rezultatele nu mai sunt bune, care abia au resurse pentru o funcționare la limita legii, care sunt trecute cu vederea la sponsorizări și la gradațiile de merit, care nu pot plăti naveta profesorilor (aceștia, de altfel, abia așteptând să plece la școli ”bune”) și ai căror părinți nu-și pot ajuta copiii la lecții și nici nu pot plăti meditații. Mai mult, le arătăm cu degetul pentru că au abandon școlar, rezultate slabe la examene etc. 
Ca să nu o mai dăm după piersic: părinții educați, cu dare de mână, activi în media etc., împreună cu profesorii din aceste școli, sprijiniți de directori, inspectori, politicieni și administratori de rang înalt, vor școli segregate, în continuare. Segregarea școlilor, ușor de dovedit cu mijloace statistice, începe la înscrierea în ”clasa 0” (unde apar zeci de mutații într-o singură garsonieră…), continuă la gimnaziu (unde, sub pretextul claselor ”cu predare intensivă în patagoneză”, sunt selectați elevii pentru clasele de nivel – practică, de altfel, ilegală) și ajunge la maximum de înflorire la liceu. Tuturor le e mai bine fără copii romi (o cunoștință îmi spunea că nu și-a dus copilul la școala din cartier, chiar bine dotată și cu profesori buni, pentru că este ”întuneric” în clase…), fără copii cu dizabilități (vă mai amintiți acele coaliții părinți-profesori pentru expulzarea unui copil cu ”probleme”?) și într-o școală în care sunt cumpărate, imediat, de către părinți, toate auxiliarele și echipamentele la care visează ”doamna” etc.
Cred că examenul de admitere (care, oricum, nu-și are locul înainte de finalizarea învățământului obligatoriu) nu va face decât să perpetueze și să accentueze segregarea, pentru că va da și mai multă putere școlilor să-și aleagă elevii și, implicit, părinții. Care ar fi soluțiile alternative? Unele s-au mai discutat – de exemplu, finanțarea per capita progresivă, echitabilă și nu egalitară, în funcție de factorii de risc educaționali (care să permită, de pildă, un salariu dublu profesorului care funcționează într-o comunitate defavorizată, față de un profesor dintr-o școală în buricul târgului), combinată cu evaluarea rezultatelor profesorului în funcție de progresul în învățare al fiecărui elev (am mai discutat și voi mai discuta despre acest subiect). 
O altă soluție pe care o propun este instituțională și are, ca surse de inspirație, două exemple. Primul vine din Irlanda de Nord, unde majoritatea școlilor sunt segregate pe criteriu religios (catolicii de-o parte, protestanții de alta). Pentru a încuraja integrarea celor două comunități, guvernul finanțează suplimentar (consistent) școlile declarate (și dovedite) multiconfesionale. Cel de-al doilea exemplu vine din Germania: am văzut, la Bielefeld, o școală secundară, cu un foarte bun renume în oraș, cu o politică declarat incluzivă, de promovare a diversității. Ca urmare, ei înscriu, în cote predeterminate, elevi cu ”background” familial divers, cu rezultate diferite în învățământul primar, inclusiv imigranți, inclusiv copii cu dizabilități. De pildă, directorul mi-a spus că a fost nevoit să refuze copii cu rezultate școlare foarte bune pentru că își completase numărul de elevi din această categorie…
Cam asta ar fi și propunerea mea: școli incluzive pe bune, finanțate suplimentar substanțial (la început, ca școli pilot) în care repartiția computerizată să asigure, programatic, diversitatea elevilor, din toate punctele de vedere (etnic, nivel economic al familiei și de educație etc.), cu transportul elevilor (ca în SUA, în anii ’60-’70, când s-a aplicat legislația anti-segregare în școli) și alte facilități. Asta ne va arăta și dacă profesorul cu țșpe olimpici (de regulă, dintre elevii cu note peste 9 la Evaluarea Națională și care provin din familii bogate și educate), va reuși, măcar, să-i aducă la nivel de Bacalaureat și pe cei care au intrat cu note de 2 sau 3 la Evaluarea Națională și care provin din familii sărace și needucate – lucru reușit, de altfel, de unii profesori din școlile ”hulite”, dar care, neavând olimpici, nu-i prea bagă nimeni în seamă.

Articole Similare

1 Comentariu

  1. Unknown

    O analiza cat se poate de pertinenta, asa cum ne-ati obisnuit…sa speram ca nu va trece vesnicia pana vom iesi din "Evul Mediu" al invatamantului, din punctul de vedere al mentalitatii..

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.