Mirarea zilei – 3 noiembrie: azi despre părinți

Written by serbaniosifescu

03/11/2017

Urmăresc, de mult timp, diferite site-uri și pagini de FB ale cadrelor didactice și ale părinților, discut direct cu cât mai mulți dintre ei – scopul fiind găsirea ideilor comune, mai ales privind definirea ”școlii bune”. Am mai scris și pe blog despre acest subiect, dar, acum, situația mi se pare mai rea ca acum 2-3 ani: opiniile sunt exprimate, adesea, ”mai” apodictic și ”mai” vehement (că de, toată lumea se pricepe la educație!) și nu există, nici pe departe, un set de valori și idei comune, care să poată mișca școală într-o anumită direcție: toată lumea vrea reformă, dar fiecare o vrea altfel! Or, pentru a schimba ceva în școala românească este musai ca părinții și profesorii să se întâlnească undeva.
Avem, în ambele tabere, de la fanaticii trecutului – adepți ai învățământul interbelic (elitist într-o perioadă în care România era ”fruntașă” la analfabetism) sau comunist (aservit ideologic și uniformizant) – până la fanaticii unui model contemporan oarecare (care, nevoie mare, trebuie implementat ad litteram și la noi). Recunosc, și eu am promovat diverse chestii de prin alte părți, dar nu (neapărat) pentru a fi preluate, ci pentru a arăta că ”se poate și altfel” sau pentru a ne imagina ”ce-ar fi dacă”. Aceasta pentru că acest ”altfel”, diversitatea crescândă de idei și de modele, caracterizează, în mod fundamental, orice societate democratică – cum ne place și nouă să ne lăudăm că o avem (dar, pe care, mulți dintre noi, nu suntem deloc dispuși să o acceptăm!).
Despre profesori s-a tot scris, am scris și eu – nu întotdeauna de bine – dar, despre părinți – mai puțin. Oricum, dominant este discursul acuzator la adresa celeilalte părți – desigur, în numele ”binelui copilului” (”bine” pe care, firește, numai una dintre părți îl știe).
Pe de altă parte am observat că nici părinții nu sunt un bloc unitar, existând mai multe categorii. Această divizare se întâmplă, adesea, în interiorul aceluiași colectiv – ceea ce are ca efect, pe de o parte, nemulțumirea cronică a unor părinți și, pe de altă parte, dezorientarea profesorului (”chiar nu mai știu ce să fac – orice aș face, se găsește cineva să critice”). Mai mult, întrucât deciziile (de exemplu, cumpărarea unui auxiliar, participarea la un concurs sau la o activitate extracurriculară) se iau, de obicei, prin vot – frustrările se acumulează: este plin FB de părinți minoritari (”senzitivi” într-o clasă majoritar ”stahanovistă” – denumirile îmi aparțin – , atei într-o clasă credincioasă etc.), care se lamentează oricui vrea să-i asculte că ”degeaba le-am spus, ei au decis altfel și doamna le ține partea”, care își mută copiii de la o școală la alta în căutarea fericirii și care, în cele din urmă, eșuează fie în nepăsare (”las’ că termină el/ea școala și se duce unde o vedea cu ochii…”), fie într-un homeschooling habotnic.
Aceasta pentru că, pe de o parte, nu avem exercițiul negocierii și al căutării unui consens (”numai eu am dreptate!”), și, pe de altă parte, pentru că nu suntem capabili, cultural, să acceptăm diferențele (inclusiv profesorul care nu știe / nu poate / nu vrea să lucreze diferențiat).
Deci (să fie clar, mă refer numai la părinții căror le pasă), în afara părinților ”normali” – cu care poți discuta, poți negocia și te poți înțelege:
  • ”Părintele le știe pe toate” începe să aibă aceeași pondere cu ”profesorul le știe pe toate”.
  • Avem părinți ”stahanoviști” (copilul să asculte, să facă ce i se spune, să aibă reguli stricte și să fie tot timpul ocupat cu concursuri – la care să ia și premii -, cu meditații și cu alte activități, adepți ai uniformei școlare etc.), dar și părinți ”senzitivi” (copilul să ”înflorească”, să fie liber, să aleagă, să i se dezvolte mai ales latura emoțională, care cer ca odorul să nu fie contrariat, să nu i se facă observații – mergând până la respingerea oricărui feedback privind performanța sau rezultatele, pentru a nu-l afecta emoțional….).
  • Am remarcat și ”stilul mixt/contradictoriu”, care fie pendulează între cele două extreme, în funcție de situație (”să știe matematică, dom’le, dar mai slăbiți-mă cu atâtea ore de desen / sport / muzică”), fie vrea ambele chestii: copilul să ia premii la concursuri, să meargă la meditații dar, în același timp, cere să fie respectată voința copilului, să nu i se impună reguli, să nu depună efort…).
  • Există și părinți care consideră școala magazie bună de depozitat copiii, cerând școlii să-i înlocuiască și se ocupe de toate nevoile copiilor (mâncare, distracție, afecțiune, joacă etc.), fiind foarte contrariați atunci când acest lucru nu se întâmplă…
  • Am întâlnit, desigur, mulți părinți ”elicopter” (v. https://en.wikipedia.org/wiki/Helicopter_parent pentru informația de bază) care, și ei, navighează între două extreme: ”Dau orice/oricât pentru copilul meu” (inclusiv, de exemplu, aer condiționat pentru clasa odorului) și ”Nu dau nimic, să mi se dea totul pentru că am dreptul”.
  • Nu trebuie neglijați părinții sociopați (care cresc copii sociopați – desigur, cu concursul profesorilor sociopați – prin atitudinea promovată față de ceilalți, față de reguli, față de ordine și curățenie etc.). Indicatorul major, în acest sens, este că propriului copilul i se permite orice (față de ceilalți copii și față de adulți), în timp ce altor copii și adulților nu li se permite nimic. Mai mult, mulți profesori semnalează existența unui număr tot mai mare de copii care ”te mint privindu-te în ochi”, deci sunt obișnuiți să mintă – ”firescul” minciunii fiind un semn important al comportamentului unui sociopat. Pentru că acest din urmă aspect mi se pare îngrijorător, dau și două exemple:

Primul se referă la comportamentul observat (real) al unor perechi copil-părinte, în timpul unor excursii. Atunci când copilul aruncă o hârtie pe jos, reacția părintelui poate fi: ”Te duci și o iei” (reacția firească); o ia părintele, fără să-i zică nimic copilului (și, dacă i se face observație, găsește scuze copilului); ignoră gestul.
Al doilea exemplu se referă la atitudinea unor părinți în fața unor comportamente violente ale copiilor: dacă propriul copil este agresorul, părintele fie negă vehement incidentul, fie găsește o scuză copilului (de regulă, ”celălalt a început”); dacă propriul copil este agresat – să te ții: reclamații, amenințări, țipete și chiuituri. Mă îngrijorează, la fel de mult, faptul că mulți părinți consideră firească rezolvarea prin violență a unor conflicte (”ce, el să stea ca prostu’?”) și bullying-ul (”ei, ce să faci, sunt copii, se mai înghiontesc și ei”).
În treacăt fie spus, cred că trebuie clarificat raportul financiar dintre școală și familie, pornind de la o serie de premise obiective. De altfel, nicăieri în lume nu există gratuitate completă și totală, ci un continuum, în funcție de nivelul economic al societății și de atitudinea generală (indusă cultural) față de educație. Avem sisteme bogate (sau care prețuiesc mai mult educația), care asigură tuturor copiilor aproape tot ce au nevoie pentru școală (inclusiv caiete și creioane, transportul elevilor etc.), dar și sisteme sărace (sau care nu dau doi bani pe educație), în care părinții plătesc cheltuielile de funcționare a școlii, auxiliarele curriculare, echipamentele etc. (ca să nu mai vorbim de ghizdan, uniformă sau rechizite). Dar, peste tot, contribuția părinților este clar reglementată și transparentă.
Deci, ”gratuitatea” educației are forme diferite, de la un sistem la altul, și grade. Pe de altă parte, în mai toate sistemele pe care le cunosc, se încearcă (măcar) egalizarea șanselor la educație, printr-o ”gratuitate mai mare” (știu că nu sună bine, nu țipați!) pentru copiii din familii fără resurse.
Să fiu bine înțeles: nu susțin, nicidecum, că părinții sunt vinovați sau responsabili pentru toate relele din școală, ci susțin nevoia de coerență între ceea ce se face și se spune în familie și ceea ce se face și se spune în școală. De exemplu, degeaba stabilim, afișăm și repetăm regulile clasei, dacă ele nu au continuitate și în familie. Sau, degeaba învățăm, ca părinți, copilul că meritul înseamnă muncă și efort, dacă ”doamna” îi suflă rezultatele la concurs sau la evaluarea națională. Urmarea: copilul, dezorientat, nu mai respectă niciun fel de reguli iar părinții și profesorii se plâng, la unison (iată, o temă cu consens!) că nu sunt ascultați – aruncând, desigur, vina în cealaltă parte.
În concluzie, în loc să ne certăm pe diferențe, cred că ar fi bine, până nu e prea târziu, să începem să ne concentrăm pe ceea ce ne apropie, pe ideile și valorile comune, pornind de la o premisă simplă: avem nevoie unii de ceilalți pentru a ne realiza misiunea: nici școala nu poate face, eficient, educație fără concursul părinților, dar nici familia nu avea copii educați fără școală (homeschooling-ul fiind, peste tot, o excepție și nu regula). Toate sistemele școlare spre care ne uităm cu jind au conștientizat acest adevăr și au creat cadre propice colaborării între școală și familie – dar stabilind foarte precis și transparent rolul, drepturile și îndatoririle fiecărei părți.
Nu în ultimul rând, este nevoie de educație parentală – dar pro-colaborare și nu îndreptată împotriva școlii: am văzut reclame la astfel de programe, care se laudă că arată părinților cum să se apere de abuzul școlii, cum să apere drepturile copiilor împotriva profesorilor etc., nu cum să convingă, să colaboreze, să construiască împreună.

Articole Similare

1 Comentariu

  1. Unknown

    Părinții "Știu tot" doresc să instituie dictatura părinților. Dar nu se înțeleg cu ceilalți "știe tot" deoarece doar ei ȘTIU TOT. Dacă sunt contrazisi intervine disonanta cognitivă Festinger)

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.