În această postare voi aborda spaima mea cea mai mare. Nu are o legătură directă cu educația, dar pentru că, până la urmă, este blogul meu personal, mi-am luat libertatea (constituțională) să vorbesc despre subiectul ”partidului-stat” (prescurtat PS) – care se tot întoarce în Europa dinspre ambele extreme politice (dreapta și stânga). Iar extremele se ating: până când Hitler l-a atacat pe Stalin, cei doi erau cei mai buni prieteni, împărțindu-și, frățește, prada… 

Pornind de la faptul că, dacă nu înveți din istorie, riști să o repeți, motivul principal al acestei postări este că tinerii mei prieteni nu știu, direct, din propria experiență, ce este comunismul, ”stafia” care bântuie Europa de aproape 200 de ani: am văzut rezultatele unei cercetări recente, care arată cât de tentante sunt, pentru ei, valorile și principiile extremei – mai ales ”de stânga”, dar și ”de dreapta”, dar la modul ideal, fără a cunoaște consecințele aplicării lor în viața reală – de exemplu, în toate țările care s-au declarat conduse de ”marxism-leninism”.

Mulți prieteni sunt fascinați, totodată, de ideea întăririi instituțiilor statului care exercită ”violența legitimă” (ca să nu spun ”represive”) și, mai ales, consolidarea serviciilor secrete – chiar cu prețul restrângerii drepturilor și libertăților individuale. De exemplu, văd destul de mulți adepți ai ”Legilor Big Brother” și ai supravegherii generale a întregii populații, pentru instrumentarea oricărui dosar penale, nu numai în cazuri precis delimitate (siguranța națională) și sub un strict control civil (o glumă la noi). În acest sens, cred că nu întâmplător denunțurile și interceptările stau la baza multor dosare ”răsunătoare” din ultimul timp.

Iar spaima mea, a unui om care a trăit jumătate din viață în comunism, își are originea în constatarea, bazată pe cifre, că, în istorie, cei mai mari criminali sunt comuniștii: numărul victimelor lui Lenin, Stalin, Mao și Pol Pot este cu cel puțin un ordin de mărime mai mare decât numărul victimelor lui Hitler, Franco, Pinochet și alții asemenea. Dacă la Hitler vorbim de zeci de milioane de victime, la Stalin sau Mao este vorba de sute de milioane, pentru fiecare. Deci, după părerea mea, amenințarea comunismului este mult mai mare decât cea a fascismului. 

Dar, să ne întoarcem la oile noastre: ce înseamnă stat totalitar (de stânga sau de dreapta)? Simplu, vorba poetului: ”Partidul e-n toate / E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare”. Pentru a înțelege cum vine treaba voi lua un exemplu ipotetic (urmat, mai spre sfârșitul postării, de un caz real, din anii `50, povestit de tatăl meu). 

De exemplu, ca să-ți faci viața mai ușoară la bucătărie și nu aveai acces la gaze naturale, aveai nevoie de o butelie de aragaz. Desigur, nu se găseau pe piață, ”la liber”, pentru că statul controla satisfacerea nevoilor de bază din ierarhia lui Maslow. Acest control este chintesența stăpânirii maselor: cine trebuie să-și ocupe tot timpul căutând mâncare, haine, siguranță, confort pentru copii – nu-i mai arde să se gândească la libertatea cuvântului sau la dreptul de asociere. Iar poporul devenea ostaticul statului (care, repet, controla lumina, căldura, mâncarea, sexul, siguranța personală). Mai mult, am constatat și un curios ”sindrom Stockholm”: poporul îndrăgostit de călăul său… Altfel, nu văd cum de mai sunt atâția nostalgici. 

Tot acest sistem avea un singur scop: supunerea absolută față de ordinele partidului-stat. Pentru a realiza acest scop, toți cei care nu se supuneau sau nu răspundeau suficient de repede la cererile șefilor, trebuiau nu numai excluși de la orice formă de autoritate (poziție de decizie), ci și distruși – personal și profesional, ca exemplu pentru ceilalți. Ca urmare, ajungea ”șef” (și chiar ”șefuleț”) numai cel care răspundea imediat și fără crâcnire, la orice ”comandă” de sus. Și, foarte important, fiecare șefuleț se considera reprezentatul PS. Deci vina, pedeapsa și distrugerea oamenilor nu era (nu numai și nu neapărat) rezultatul voinței ”centrale”, ci a abuzurilor șefuleților respectivi. Activitatea șefulețului era, întotdeauna, sancționată de ”secretarului de partid” și dusă la îndeplinire de ”tovarășul de la cadre” (pe limba de azi, directorul de resurse umane – de multe ori ofițer sau informator la Securitate). Această triadă controla fiecare instituție și exprima voinței PS. 

Ca recompensă, șefulețul devenea membru în ”nomenclatură” (pentru explicații, vezi, de exemplu, cartea cu același nume, din 1970, a lui Michael Voslenski) și căpăta acces la resurse inaccesibile, în mod obișnuit, cetățeanului de rând. În plus, șefii de ”sus” treceau cu vederea ”micile” abuzuri ale șefulețului respectiv – dar strângând dovezi, care, la o adică, dacă persoana începea să nu mai răspundă ”comenzilor de sus” sau abuzurile deveneau prea groase sau publice, erau folosite (și pentru a demonstra cât de ”drept” este partidul).

Pentru a satisface nevoile fundamentale, PS dezvoltă servicii publice prin care controlează modul de satisfacere a nevoii respective. Revenind la exemplu nostru: la primărie (nu vă mai obosesc cu denumirile de atunci) exista un serviciu care repartiza butelii pe baza recomandării de la locul de muncă (desigur, sancționată de secretarul de partid și de ”tovarășul de la cadre”). La fel se proceda, (alt exemplu) și în cazul locuințelor. 

Se știe că, pentru orice produs deficitar pe piață, mai ales dacă distribuția lui este controlată, se dezvoltă o ”piață neagră”. Este și cazul buteliilor: pe lângă circuitul legal de aprobare și ”repartizare”, s-a dezvoltat un sistem paralel, bazat pe ”PCR” (”pile, cunoștințe și relații”) și șpagă. Trebuie spus, apăsat: șpaga la doctor, director, profesor, polițist (atunci, milițian), funcționar public, chiar vânzător la magazin, nu a apărut, din neant, după 1990, ci a existat, s-a dezvoltat și s-a perfecționat în toată perioada comunistă. Sistemul PCR+Ș(pagă) a devenit un fel de ”stat paralel” – desigur, și el controlat de atotputernica Securitate. Apropo: de acolo (piața neagră + banii controlați de Securitate) au apărut primele afaceri ”de succes” ale anilor `90. 

Omul care avea nevoie de butelie avea de ales. Putea acționa pe calea legală – făcea cerere și, dacă era cuminte, și, eventual, ”ungea” mecanismele, în cele din urmă primea o butelie. Dar, dacă se grăbea, avea bani și/sau relații, lua cealaltă cale – căutând și apelând la șefii din instituții publice sau de la Partid. Succesul era, în acest din urmă caz, garantat și rapid. 

Criteriile de repartizare pentru buteliile erau, pe hârtie, obiective și corecte, iar procedura era clară. Se putea întâmpla (și erau frecvente aceste situații) ca șeful acestui serviciu să fie un om corect și cinstit. Dar, ca să poată supraviețui trebuia să facă un compromis – acceptând și cererile venite pe filiera PCRȘ. Care cereri, desigur, din motive evidente, veneau prin telefon. 

În foarte puține cazuri, de frică sau de rușine, șeful respectiv refuza ”pilele”, mai ales dacă ar fi trebuit să încălce, grosolan, legea. Atunci se punea în mișcare sistemul represiv și învățai, pe pielea ta, ce înseamnă stat totalitar, ”partidul-stat”. ”Pila” refuzată mergea mai sus, la șeful șefului respectiv, care îl avertiza pe șefulețul de la butelii să fie atent. Dacă nu era – îi trimitea un control intern, care avea ca misiune nu să vadă cum funcționează serviciul respectiv, ci să găsească ”bube” – că șeful Serviciului Butelii nu și-a făcut bine treaba. După puricarea dosarelor se puteau întâmpla două lucruri. Dacă șeful de la butelii a mai făcut astfel de compromisuri și a mai repartizat butelii ”pe pile” era ”ars”, se scăpa repede de el – fiind evident că nu a respectat criteriile legale de repartizare. Deci, sistemul de PCRȘ (repet, tolerat de Securitate, tocmai din acest motiv) îi făcea pe toți șefii șantajabili. 

Să revenim: dacă Șeful de la Butelii și-a făcut, cu adevărat treaba și a repartizat buteliile respectând cu strictețe criteriile, se mergea mai departe: o ștampilă prost pusă, o semnătură lipsă, o eroare materială erau transformate, subit, în infracțiuni de fals, înșelăciune. Toate aceste controale ordonate de partidul-stat mergeau pe ”prezumția de vinovăție” și pe ordinul, dat controlorilor: ”stai acolo până găsești ceva”. Iar controlorii erau oameni cu ”experiență” în găsirea nodului în papură, care, în cele din urmă, găseau ceva, de exemplu: că un document era semnat în stânga și nu în dreapta, că procesul verbal de la Consiliul Oamenilor Muncii nu era semnat de toată lumea, că nu a explicat suficient de ce a aprobat / respins o cerere, că lipsea vreo chitanță sau o semnătură în condica de prezență, că un document nu era datat etc. 

Și, dacă îndrăzneai să te aperi și contestai rezultatele controlului, interveneau ”organele”: intra pe fir Miliția (sesizată de șefi sau de controlul intern), care îți făcea dosar de fraudă (”delapidare”, pentru că lipsea ceva la inventar: am văzut controlori măsurând mocheta și semnalând, în raport, lipsa a 20 cm2 …) sau de fals în înscrisuri (dacă era vreo eroare materială, o semnătură strâmbă etc.). Dosarul era trimis, mai departe, la Procuratură. Atunci (și acum, de altfel), legislația (mai ales cea de nivel inferior) era stufoasă, foarte complicată, de multe ori instrucțiunile contraziceau legile și, indiferent ce făceai, se putea găsi un articol de regulament care permitea o ”încadrare”. 

Procurorul (dacă nu avea nimic mai bun de făcut, dacă dorea o avansare rapidă pe baza numărului mare de cazuri rezolvate, dacă nu dorea să-și bată capul părea mult, dacă nu voia sa-și asume răspunderea, dacă primea vreun telefon de la vreun șef important de la Partid etc.), dădea curs dosarului și îl trimitea în instanță. Să nu uităm că nicio avansare, indiferent de organizație, inclusiv la Miliție, Procuratură și Instanțe nu era posibilă fără recomandarea organizației de partid.

Dacă aveai, cu adevărat, ghinion (pentru că ai supărat un șef important de la partid sau de la securitate, pentru că ai făcut public cazul tău – la Europa Liberă, de exemplu -, sau dacă îndrăzneai să denunți controlorii, milițienii sau procurorii) – intra pe fir și Securitatea. În acest caz, ”ieșirea” din belea se făcea în două moduri esențiale (cu unul de rezervă): fie erai considerat dușman al poporului (și primeai pedeapsă mare cu închisoarea), fie erai considerat nebun (pentru că, nu-i așa, ce om sănătos la cap se poate opune orânduirii comuniste, cea mai înaintată din istorie?) și erai internat într-un ospiciu – uneori pe viață. Soluția de rezervă putea fi emigrarea – dar numai dacă cereai, dacă aveai rude în străinătate sau cazul tău devenea, cumva, public.

Bineînțeles, șeful Serviciului Butelii este demis (sau, scârbit, își dă demisia) de la bun început, în urma controlului intern. Dacă e cuminte și nu reclamă mai departe este trimis, ca sancțiune, la ”munca de jos” (caz concret: cadru didactic universitar trimis, fără vreo culpă concretă, ca muncitor necalificat la Uzinele Grivița). Dacă făceai ”gât”, în continuare, sau nu te duceai să muncești unde erai ”repartizat” – erai arestat, judecat și condamnat pentru ”vagabondaj” (da, exista o lege în acest sens: cei fără loc de muncă sau care lipseau nemotivat erau considerați vagabonzi). Ca rezervă, ți se putea înscena un ”proces de intenție”: erai judecat și condamnat pentru că ”intenționai” (și nu, nu era vorba de ”tentativă”, ci doar de intenție, dovedită prin denunțuri) să ”răstorni orânduirea socialistă, cea mai dreaptă din toate” – și, atunci, aveai, din nou, ghinion (v. mai sus).

Și, acum, cazul real (povestit de tatăl meu) care arată bine, zic eu, ce înseamnă stat totalitar / partid-stat: este vorba de un instrumentist din Orchestra Radio, în anii `50. Omul era un practicant activ al unui cult religios. Era conștiincios, bun profesionist, dar îl invoca mereu pe Dumnezeu. Și acest lucru i-a supărat pe șefii de la Partid. Întrucât nu era membru de partid, respectivul a fost ”discutat” în organizația de sindicat. Toți colegii au fost chemați să dea declarații, răspunzând la întrebări de genul: ”Este adevărat că, la data de …, ora.., de față fiind tovarășii X, Y și Z, numitul a afirmat că…?”. Nu discutăm răspunsurile – dar, după ce s-au strâns toate declarațiile, s-a organizat o adunare de sindicat, care să ”înfiereze” practicile ”obscurantiste” ale respectivului. Concluzia a fost: ”În Republica Populară Română, Constituția garantează libertatea credinței. Dar tovarășul M să se ducă să cânte cu saxofonul la biserică, nu la prima instituție de cultură a țării!”.

În toată perioada post-decembristă au fost perpetuate aceste practici și, în acest scop, s-a căutat păstrarea, sub control politic, a instanțelor de control. Când legislația europeană a forțat independența unor instituții (de exemplu, Curtea de Conturi, Parchete etc.), au rămas soluții alternative, deja verificate – Corpurile de control ale Premierului și ale miniștrilor, care au îndeplinit, în multe cazuri, acest rol de poliție politică – de intimidare, șantaj și scăpare de indezirabilii care nu au răspuns la PCRȘ (sistem care funcționează și azi, de altfel, cu foarte mare succes). Trebuie spus că aceste ”organe” ale partidului-stat au funcționat, cu acest rol, indiferent ce partid(e) s-a(u) aflat la putere. 

În această cheie văd eu ce se întâmplă acum. După părerea mea, rostul modificărilor legislative nu este neapărat (sau nu numai) să-l salveze de la pârnaie pe X sau Y, ci obținerea controlului absolut asupra instituțiilor publice și, foarte important, ca abuzurile șefuleților locali (miniștri, secretari de stat, directori generali, președinți de CJ, primari etc., împreună cu corpurile lor de control) să nu mai poată fi pedepsite. Din același motiv, se încearcă întărirea rolului ”șefului” (indiferent de nivel), în tot ce înseamnă resursele umane din instituțiile publice. Din fericire, se pare că nu s-a ajuns ”la pace” cu ”organele” și, mai ales cu ”serviciile”, iar partidul-stat nu este (încă?) atotputernic – așa cum era în comunism. 

Încă! – și această ”antantă cordială” trebuie împiedicată, dar fără a accepta ca ”organele” să capete prea multă putere și, mai ales, să scape de sub controlul civil. În același context, mă mai sperie și opinia dominantă despre justiție: ”fiat justitia, et pereat mundus” (de la romani: ”să se facă justiție chiar de-ar fi să piară lumea”) în dauna conceptului modern, mult mai uman: ”mai bine să scape 10 vinovați decât să fie pedepsit un nevinovat”. Acest nou concept îl apără pe individ în lupta lui, evident asimetrică, cu aparatul represiv de stat și previne încălcarea sau limitarea, de către stat împreună cu ”organele” sale, a drepturilor și libertăților fundamentale.