Mirarea lunii -studiu de caz: cum se pierde încrederea în evaluare

Postarea de azi este determinată de gustul amar pe care mi-l lasă discuția despre evaluarea inspectorilor generali și, în general, despre jocul demiterii – reîntronării – re-demiterii lor, pentru că arată tocmai pierderea totală a încrederii în procesul de evaluare, în general, și în evaluarea performanțelor profesionale, în special. Această lipsă de încredere a dus, după părerea mea, la o stare de ”ne-guvernanță” (știu, ”guvernanță” nu sună românește, cu atât mai puțin ”ne-guvernanță”, dar ”nu am avut altă rimă” …) și la promovarea ”managementului prin frică și prin intimidare”.
Cauza principală a acestei situații este, în opinia mea, politizarea funcțiilor de inspectori generali. Cu alte cuvinte, fiecare partid, când ajunge la putere, se crede îndreptățit să numească inspectori generali (și, în general șefi de ”deconcentrate”). Nu judec, acum, dacă e bine sau rău ca un politician local să conducă inspectoratul – poate e bine, poate că nu (v. mai jos), ci doar ambiguitatea situației actuale, care a provocat această lipsă de încredere: reglementările legale prevăd selecția și numirea pe baza dovedirii unor competențe profesionale, în urma promovării unui concurs de ocupare a posturilor, dar corelația evidentă între schimbările de inspectori și schimbările de guvern induce ideea contrară, că numirile/demiterile au motive politice și nu profesionale. 
Cum s-a ajuns aici? Haideți să facem puțină istorie. Nu mă voi referi la partea legală sau procedurală pentru că, în majoritatea cazurilor, a fost respectată, ci la situația de fapt. În treacăt fie spus, aceste proceduri legale au avut mereu niște ”chichițe”, care au permis numiri și demiteri ”la ordin” și/sau cu binecuvântare partidului aflat la guvernare. De exemplu, în anumite perioade, avizul prefectului era obligatoriu pentru a te putea înscrie la concursul pentru funcția de inspector școlar general. Și cum, imediat după câștigarea puterii, partidul / coaliția la putere schimba prefecții – era clar cui îi era dat acest aviz…
Revenind la istorie: totul a început în perioada 1992-1996, în timpul singurului ministru al educației de după 1990, care și-a dus mandatul la bun sfârșit. Treptat, fără tam-tam, aproape fără reacție în media, unii inspectori școlari generali au fost schimbați cu persoane cu funcții importante în partidul de la guvernare. Din câte știu, s-a urmărit ca persoanele numite să aibă, cât de cât, pe lângă competențe reale, și o imagine bună în județ. 
Prima schimbare rapidă și totală a început în 1997, ajungându-se ca, în 1998 (din câte îmi aduc aminte – dacă greșesc, cer iertare) să nu mai fie pe post niciun inspector școlar general existent în 1996. În momentul acela a apărut un mare semn de întrebare: oare chiar toți inspectorii generali numiți de ”cei vechi” erau incompetenți? Am mari dubii aici. Oricum, au urmat concursuri de ocupare câștigate, coincidență, de cei deja numiși și propuși de partidul care avea ”arondat” județul respectiv. Tot atunci a început circul media: cei demiși, împreună cu noua opoziție politică, acuzau politizarea sistemului, în timp ce noii veniți la putere afirmau că, în sfârșit, cei competenți sunt la conducere (vă mai amintiți de cei 15.000 de specialiști, nu?). 
Dincolo de semnele noastre de întrebare privind competența persoanelor astfel numite, a apărut și o primă temere a celui care ocupă postul respectiv: ce se va întâmpla cu mine (care știu cum am obținut acest post) dacă se schimbă partidul de la guvernare? Ca urmare, mulți dintre cei numiți au devenit promotori fanatici ai politicii partidului care i-a promovat. 
Mai mult, pentru că la putere se afla o coaliție de partide, s-au negociat, pe față, posturile la ”deconcentrate”, inclusiv cel de inspector școlar general, și chiar (pentru că erau mulți amatori) posturile subalterne, de inspector general adjunct și de director al CCD. În unele cazuri schimbările au mers mai departe, ajungându-se să se spună că și pentru un post de femeie de serviciu în școli îți trebuie carnet de partid… 
În 2001, când s-a întors roata, schimbarea totală a inspectorilor generali (și, în multe cazuri și de mai jos) era așteptată și s-a produs relativ ușor, devenind, de atunci, o practică curentă la fiecare schimbare de guvern (inclusiv negocierea în coalițiile de guvernare a posturilor respective), practică păstrată și acum, dar cu atât mai nocivă cu cât schimbările au devenit tot mai dese. Pentru că anecdoticul primează, pentru a împiedica schimbarea, prin 2000 (când a devenit clar încotro bate vântul) s-a format, chiar, o asociație a inspectorilor generali – care s-au declarat apolitici și s-au considerat funcționari publici (unii depunând, chiar, jurământul respectiv). Desigur, nu a mers. Noii veniți în 2001, au fost în unele județe, cei vechi, demiși în 1997. Unii au declanșat jihadul împotriva ”foștilor” – ceea ce a determinat o și mai mare antagonizare pe plan local. În plus, la numire, suntem politici, dar la destituire ne lepădăm de Satana și devenim, toți, subit, profesioniști…
Trebuie spus că, în majoritatea cazurilor, atât demiterile cât și noile numiri au fost acoperite, din punct de vedere legal, cu ”evaluări” și ”controale” (din care rezultau demiterile – v. mai jos), respectiv, cu noi concursuri de ocupare a posturilor astfel vacantate. Aceasta chiar dacă, prin Minister, membrii comisiilor de concurs se plângeau: ”oare nu a putut găsi partidul, în județ, pe nimeni mai breaz decât C?” sau că ”pentru județul Y a trebuit să organizăm de trei ori concursul până a ieșit cineva” și altele asemenea. Deci numirile au avut o dublă condiționare: cea profesională (cel puțin în teorie) și cea politică.
Dar, repet, nu pun în discuție competența persoanelor respective. Chiar empatizez cu cei care, după ce au câștigat, pe bune, un concurs, au fost ”decartați” fără multă ceremonie. Doar încerc că argumentez faptul că aceste practici au generat neîncredere în sistem și nu au servit nici intereselor sistemului, nici intereselor Ministerului, nici intereselor celor astfel numiți.

Nu au fost servite interesele sistemului, pentru că schimbările au devenit, în ultimul timp, mai ales în unele județe, foarte frecvente (generând un provizorat perpetuu și afectând buna funcționare a școlilor). Nu au fost servite interesele Ministerului, pentru că inițiativele justificate de demitere / numire au fost întotdeauna contestate pe motiv de politizare. Iar cei numiți știau că pot fi demiși oricând, indiferent cât de competenți erau, în realitate și, în plus, au fost, ulterior, asociați iremediabil cu partidul care (se consideră că) i-a numit, devenind ”îndoielnici”, pentru o parte a opiniei publice. De dragul dreptății, mai trebuie să menționez faptul că au existat nuanțe regionale: acest proces a fost mai ”soft” în Transilvania și Banat decât în ”Vechiul Regat”. 

Faptul că unii inspectori generali au ajuns propagandiști fanatici ai partidelor de la care au obținut numirea a netezit procesul de schimbare, dar a și adâncit neîncrederea. Pe de o parte, odată cu schimbarea politică, mulți au plecat singuri de la șefia inspectoratelor prin demisie (dar cu gândul ”de mă voi scula…”), revenind la catedră sau, de cele mai multe ori, într-un post de director de școală ”de fițe” (ocupat dinainte sau asigurat, din timp sau chiar atunci, prin negociere cu ”cei noi”). O parte au revenit pe post (sau, chiar mai sus, prin Parlament, ca recompensă pentru fidelitate) odată cu ”schimbarea schimbării”. Pe de altă parte, ”evaluarea” urmată de demitere a ajuns să fie considerată o practică firească. Tot ca anecdotă, cea mai rapidă demitere a fost înregistrată în 2001, dacă nu mă înșel, când faxul cu demisia inspectorului general a ajuns la Minister chiar când echipa de control era la ieșirea din București, pe drumul spre respectivul județ.
Brațul înarmat al schimbării a fost, din 1992 încoace, Corpul de Control al Ministrului, întărit cu oameni aleși din Direcțiile de specialitate din Minister, iar instrumentul de lucru a fost ”controlul” sau, mai des, ”evaluarea activității”. În comisiile de evaluare/control participau oameni din Minister (unii chiar faimoși pentru această activitate), alți inspectori generali (desigur, ”de încredere”), precum și, în anumite perioade, specialiști din instituțiile subordonate. Pot spune acest lucru din propria experiență: prin `98 sau `99 (eu fiind, atunci, la ISE), am fost ”cooptat” într-o echipă de evaluare a unui inspectorat din Moldova – sarcina mea fiind să evaluez documentele de planificare și rapoartele privind activitatea inspectoratului. Credeam, atunci, că va fi o evaluare pe bune și am scris despre puncte tari, slabe și am formulat chiar recomandări. În raportul final au apărut doar punctele slabe, iar respectivul inspector a fost demis. A contestat demiterea (am mai fost chemat, împreună cu ceilalți membrii ai comisiei, când petentul a fost audiat la Secretarul se Stat), a amenințat că dă în judecată Ministerul și comisia de evaluare – dar, până la urmă, cred că s-a căzut ”la pace” (nu am mai auzit de alte urmări). 
Iar stângăciile, neclaritățile și ambiguitățile din instrumentele de evaluare nu au făcut decât să amplifice neîncrederea în procesul de evaluare. În plus, viciile din proces și, mai ales, instrumentele prost făcute, au indus, la cel evaluat, sentimentul că, indiferent ce face, oricum nu va avea câștig de cauză, iar la evaluatori credința că, indiferent de situația de la fața locului, oricând se poate găsi ceva care să justifice demiterea. De altfel, nu am văzut vreun mare entuziasm în privința introducerii unui sistem modern de ”management al performanței” bazat pe ținte manageriale clare, nici la nivel de inspectorat școlar, dar nici la nivel de școală, de altfel. 
La această situație au contribuit stufoșenia și ambiguitățile din legislație și, bazat pe propria experiență, dacă aș fi adeptul teoriei conspirației, chiar aș crede că intenționat se fac legi ambigue și contradictorii, tocmai ca să poți, la o adică, să le ”întorci” împotriva unor persoane sau instituții.
Care este consecința acestei situații, mai ales acum, când, din 2015 am avut 6 miniștri ai educației? Toată lumea lucrează într-un sistem de provizorat, nu există gândire pe termen lung (nici chiar pe termen mediu) și se încearcă, doar, rezolvarea problemelor urgente (nu neapărat a celor importante). Ca urmare, sistemul este ”încremenit în proiect”, toate măsurile luate fiind, cel mult, paliative. Cunosc oameni care chiar încearcă să facă astfel de evaluări, pe bune, dar sunt priviți cu neîncredere (”al cui om este Z?”) și atacați.
Care ar fi soluția? În primul rând, cred eu, clarificarea aspectelor de principiu: este inspectorul școlar general un politician sau un profesionist? 
Varianta A: Dacă toate partidele vor ca el să fie politician – primesc! Dar cu măsuri corespunzătoare de asigurare a continuității ”marilor proiecte” și de păstrare a memoriei instituționale – inclusiv prin persoane care nu se schimbă de la o guvernare la alta. Am văzut această abordare (de succes, zic eu, în condițiile actuale) în unele județe în care, indiferent cine vine ca inspector general și cât stă în această poziție, anumite persoane (inspectori generali adjuncți, ”personaliști” etc.) asigură această continuitate. Dar nu toți au această înțelepciune (pentru că, nu-i așa, orice funcție ar trebui să presupună nu numai onoruri, ci și răspundere): în alte județe, la fiecare schimbare, noul inspector general ”rade” tot și vine cu oamenii săi. În plus, într-o atare situație, ar trebui stabilit clar până unde merge schimbarea (aș limita-o, cel mult, la nivelul inspectorilor generali adjuncți) și, poate, aș propune un concurs intern, cât de cât transparent, la nivelul organizației respectivului partid din județ.
Varianta B: Dacă toate partidele convin ca inspectorul general să fie profesionist – primesc! Dar, pentru a elimina suspiciunea rezultată din selecția făcută la / de către Minister (reamintim, condus de politicieni – ministru și secretari de stat), măcar până la recâștigarea încrederii în sistemul de selecție, ar trebui ca acest proces să fie delegat către alte instituții: Academia Română, universități de prestigiu, firme internaționale de consultanță în resursele umane, institute de cercetări etc. 
Altfel, evaluarea, absolut necesară pentru orice instituție și pentru orice persoană, pe tot parcursul carierei sale profesionale, devine o glumă și capătă exclusiv conotații negative. Deficiențele în acest domeniu se vor întoarce împotriva sistemului care, în absența unei evaluări credibile, nu știe încotro merge, nu știe unde se află, nu știe cu cine lucrează și, în general, nu știe nici pe ce lume se află.
Și, în încheiere, din nou anecdoticul: un secretar de stat a încercat să-mi demonstreze depolitizarea concursurilor organizate de el pentru ocuparea funcțiilor de conducere din inspectorat. Argumentul suprem: ”vezi, în județele X, Y, Z au luat concursul șefi locali al partidului Y” (de opoziție). Am întrebat: ”Dar, de ce trebuie să fie, neapărat, oameni politici?”. ”De unde știți și de ce v-a interesat apartenența politică a candidaților?” Nu am primit răspunsuri… După mine, acest argument nu susține ne-politizarea funcției ci, în realitate, ultra-politizarea ei: inspectorul general trebuie, neapărat, să fie om politic – deci, haideți să fim sinceri: Varianta A și basta și să nu o mai scăldăm atâta cu concursuri, competență etc. Dar cu asumarea răspunderii politice, din partea partidului, atât pentru cele bune, cât și, mai ales, pentru cele rele. 

Articole Similare

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.