Acum că (pentru mie, cel puțin) referendumul a trecut, mă întorc la lucrurile pe care le consider importante. Azi, câteva concluzii personale despre rolul cercetării în educație, ocazionate de Conferința Națională de Cercetare în Educație (CERED 2018 – http://www.cered.ro/en/home/). Au fost două zile de prezentări interesante (ale unor colegi din Diaspora, care lucrează în cercetarea educațională) și de discuții la fel de interesante. 

Am aflat următoarele:

1. Cercetarea în educație este, la alții, din ce în ce mai importantă, atât pentru fundamentarea politicilor educaționale, cât și pentru orientarea practicii.
2. Cercetarea educațională este, la noi, neglijată (eufemistic vorbind) – vezi importanța acordată și sumele alocate prin programele naționale de cercetare. Se pare că ne interesează mai mult lasere și computere și mult mai puțin oamenii capabili să le înțeleagă și să le mânuiască.
3. Politicienii, la alții, sunt tot mai sensibili la argumentele cercetării.
4. Politicienii, la noi, sunt insensibili la rezultatele cercetării. Mai mult, apar mesaje politice de neîncredere cercetare. 
5. Experții în educație sunt tot mai prețuiți, la alții, pe baza dublului rol îndeplinit: a. Specialiști într-un domeniu aparte al cunoașterii (educația & învățarea); b. Fără medierea educației & învățării, ”reproducerea” cunoașterii și cea culturală, în general, sunt imposibile.
6. Experții în educație sunt disprețuiți, la noi, atât de politicieni (subordonați total ”comenzii politice”), cât și de practicieni (”ce, bă, vii tu, fără experiență la catedră, să mă înveți pe mine cum să predau?”).
7. Cercetarea, la noi și la alții, este făcută, de foarte multe ori, doar pentru a avansa în ierarhia universității (pentru persoane) sau pentru a urca în clasamente (pentru instituții). Ca urmare, impactul cercetării asupra practicii și asupra politicilor este neglijat și neglijabil.
8. Lipsesc (mai mult la noi, mai puțin la alții) preocupările și instituțiile de ”brokeraj intelectual”, care să traducă mesajele cercetării în ”limba” practicii și în ”limba” politicii.
9. Lipsește aproape complet, la noi, sprijinul (formare, coaching, ghiduri și manuale etc.) pentru preluarea, adaptarea și aplicarea în practică a rezultatelor cercetării. La alții, astfel de sprijin este realizat prin echipe mixte cercetători-practicieni.
10. Cercetarea, la noi, a avut, în ultimul timp, un caracter remedial: a pornit de la ceea ce e stricat, de la problemele existente, încercând să repare. Cercetarea ar trebui să se concentreze și pe dezvoltarea cunoașterii educaționale, rezultatele ei putând fi utilizate, ulterior, pentru îmbunătățirea practicii. Deci, nu numai ”pompier de serviciu”, ci și ”locomotivă”. 
11. Metodologii diferite de cercetare, aplicate asupra unui set de date, pot duce la rezultate diferite. Deci, pentru a avea rezultate cu adevărat relevante, avem nevoie de pluralitate metodologică și de abordarea aceluiași fenomen din perspective multiple. Ca urmare, avem nevoie de metodologi – adică de cercetători specializați în diverse metodologii de cercetare.
12. Cercetare este, în continuare, fundamentată pe ”disecția” obiectului ei, părțile rezultate fiind trate ca entități distincte, cu o viață aparte. Este ca și cum am încerca să vedem cum funcționează inima numai prin disecția unui cadavru. Dacă, de bine de rău, începem să depășim diviziunile clasice din educație (”instructiv/educativ”, ”informativ/formativ” etc.), facem altele la nivelul învățării (de exemplu, separând ”învățarea academică” de ”învățarea socială / emoțională”, sau abordând ”inteligențele multiple” ca entități de sine stătătoare). Întreb și eu, așa, pentru un prieten: este, oare, posibil să învățăm un concept, oricare ar fi el, fără să simțim vreo emoție, fără a manifesta o atitudine sau fără a ne folosi corpul? Este posibil să separăm (cum am văzut la niște formări) ”inteligența kinestezică” (mișcarea corpului – mâini, picioare, cap, limbă etc.) de cea vizual-spațială sau de cea verbală? După părerea mea, a rămâne doar la nivel analitic nu este suficient pentru a înțelege un fenomen atât de complex cum este învățarea, fiind, în consecință, nevoie de sinteze, pentru a înțelege procesul în ”mediul” în care se produce, precum și dinamica acestuia (aplicând, de exemplu, ”știința rețelei” / ”network science” – Albert-László Barabási).

Referitor la punctele 3, 4 și 6 de mai sus, câteva opinii personale: 

• În aproape 25 de ani de interacțiune cu diverși miniștri și secretari de stat, doar pe unul l-am auzit, cu urechile mele, spunând: ”Eu nu mă pricep, dar, dacă tu, ca expert, zici că așa este bine, atunci așa facem!”. Este vorba de Florin Diaconescu, în 1997.  
• Niciun partid politic nu folosește datele cercetării pentru a-și fundamenta propunerile de politici. Cel mult, sunt selectate anumite rezultate ale cercetării pentru a justifica ideile preexistente ale respectivilor politicieni. După știința mea, doar câțiva politicieni (adică, persoane care au deținut demnități), cu păreri despre educație, au background de cercetare (doar unul în cercetarea educațională). 
• Nu am văzut, până acum, o politică educațională fundamentată pe principii și valori, duse până la ultimele consecințe de la nivel operațional. Valorile și principiile frumoase, din notele de fundamentare sau din articolele introductive ale diverselor acte normative, sunt uitate imediat, prevederile, programele și măsurile concrete propuse având o cu totul altă bază.
• Nicio politică publică din domeniul educației (cu o singură excepție) nu a fost evaluată, la noi, independent și obiectiv. Excepția este ”descentralizarea” din anii 2005-2007, dar raportul final, neconvenind conducerii, nu a fost nici asumat și nici publicat (atunci).
• Se pare că partidele politice sunt interesate de educație doar ca armă împotriva adversarilor politici. Ca urmare, multe interpelări, moțiuni și mesaje privind educația sunt exclusiv contra (deci, urmăresc o ”dărâmare” nu o construcție).  
• Politicienii, oamenii din media și specialiștii în sondaje susțin că educația, în general, nu este un subiect prioritar pentru public (deci, nici electoral). De aceea, media abordează subiecte educaționale (aproape) numai când se întâmplă ceva rău (s-a prăbușit un tavan, un elev / un profesor a fost bătut, buda e în fundul curții etc.). Un fruntaș politic mi-a mărturisit că poate ajunge la televiziunile mari numai dacă discută scandalurile momentului. Dacă propune alte subiecte (de exemplu, educația), nu este invitat sau i se taie microfonul.

Pentru a ieși din această situație, cred că trebuie să devenim agenți electorali ai educației: școala (generic) are influență asupra majorității actualilor și viitorilor votanți: părinți, elevi, studenți, profesori. Dacă noi, ca oameni ai școlii, nu reușim să-i convingem pe cei cu care interacționăm că educația este importantă și nu-i putem convinge să ceară, la viitoarele alegeri, tuturor politicienilor, indiferent de partid, să considere educația ca prioritate (pentru că din educație mai bună rezultă salarii și pensii mai mari, sănătate mai bună, șanse mai mari de angajare etc.), înseamnă că ne merităm soarta.

Numai așa educația va ajunge, ca în alte țări, un subiect predilect al campaniilor electorale, numai așa educația, ca subiect pozitiv, va fi prezentă în ”prime time” și numai așa îi vom putea convinge pe politicieni să dea mai mult de doi bani pe educație.