Cum care referendum? Despre privatizarea căsătoriei (propunere alternativă)

Written by serbaniosifescu

21/09/2018

Actuala discuție despre referendum a mers mult dincolo de tema propriu-zisă (definirea căsătoriei și a familiei), ajungând în sfera drepturilor și libertăților fundamentale. Perspectivele au fost foarte diferite: sunt propuse definiții largi sau restrictive, democratice sau nedemocratice, liberale sau iliberale, progresiste sau conservatoare etc., ceea ce exprimă, de fapt, diversitatea societății în care trăim. Chiar dacă, pentru mine, referendumul din octombrie nu există  (v. https://deceeducatia.blogspot.com/2018/09/referendum-care-referendum.html), o discuție despre drepturi și libertăți este întotdeauna utilă.

Au fost formulate inclusiv argumente (logice) comune, chiar dacă au dus la concluzii diametral opuse. De exemplu: căsătoria nu e un drept, ci un contract și există, în fiecare societate, definiții (inevitabil restrictive, ceea ce nu înseamnă neapărat discriminatorii) ale partenerilor care pot să se căsătorească. Oricine corespunde acestor criterii, adică se încadrează în definiția căsătoriei, se poate căsători, deci nu există nicio discriminare. Să zicem să aș putea fi de acord cu acest argument.

După părerea mea, discuția iese din sfera logicii atunci când restricțiile invocate mai sus sunt considerate universale, imuabile, naturale, atunci când, de fapt, este vorba strict de restricții culturale – în acest caz, fundamentate religios. Chiar dacă termenul de ”căsătorie” are origine religioasă, prin codificarea instituție moderne a familiei (realizată de statul modern, despărțit de biserică), el a fost ”secularizat” și folosit, în Codul Civil, pentru reglementarea relațiilor de familie. Ambii termeni  – ”căsătorie” și, mai ales, ”familie” – au suferit evoluții semnificative în ultimii 200 de ani – de exemplu, în privința drepturilor femeii sau ale copilului. Ca urmare, a ne întoarce la definiții strict religioase ale căsătoriei și familiei mi se pare o involuție. Eu sunt un ”progresist” și, din această perspectivă, consider acest referendum ca nociv pentru că:
  • Restrânge, în loc să extindă, contrazicând evoluția regulilor sociale, inclusiv a celor codificate (legi), evoluție care a mers, în ultimii 200 de ani, spre extinderea drepturilor și libertăților (cetățenie, drept de vot, dreptul la muncă, la sănătate și la educație, libertatea de gândire, a credinței și de exprimare etc.).
  • Se folosește de dictatura majorității pentru a împiedica o minoritate să dobândească unele drepturi sau pentru a limita accesul unei minorități la anumite drepturi și libertăți. Or, democrația înseamnă și apărarea minorităților, de orice fel, inclusiv a celor care nu împărtășesc același mod de viață.
  • Se fundamentează pe instigarea la ură și discriminare împotriva minorităților sexuale: nu am auzit alt argument în favoarea redefinirii căsătoriei și familiei, în afara pericolului reprezentat de acele minorități.
În postarea de față voi veni cu o alternativă la propunerea actuală de revizuire a Constituției, anume privatizarea căsătoriei, propusă de Thaler și Sunstein în cartea lor ”Nudge” (tradusă în românește: http://www.elefant.ro/carti/carte/self-help/dezvoltare-personala/nudge-cartea-ghionturilor-pentru-decizii-mai-bune-legate-de-sanatate-bogatie-si-fericire-328856.html).

Pe scurt (e un întreg capitol al cărții dedicat acestui subiect, foarte interesant în întregul său):
  • Realizată sub auspicii guvernamentale, instituția căsătoriei era, inițial, o formă de ”licențiere” a activităților sexuale și a dreptului de a avea copii. De asemenea, instituția ”căsătoriei” realiza un control la ”ieșire”: divorțul dificil face căsătoria mai stabilă. Dar, acum, cel puțin în societatea occidentală de care încercăm și noi să ne lipim, situația s-a schimbat: poți întreține relații sexuale și în afara căsătoriei fără să fii pedepsit, adopția devine posibilă și pentru persoane necăsătorite iar divorțul este un fapt comun.
  • În prezent, căsătoria de tip tradițional duce la împărțirea oamenilor în ”căsătoriți” și ”burlaci”, cu consecințe negative pentru cei din urmă. Inegalitățile între cele două categorii nu pot fi apărate logic. Mai mult, există forme de uniune intimă, monogamă, foarte stabilă între persoane necăsătorite, în timp ce multe persoane căsătorite sunt în relații care nu sunt nici intime, nici monogame. De ce nu am lăsa oamenilor decizia în ce fel de relație să intre?
  • Pe măsură ce avansăm în timp, căsătoria seamănă tot mai mult cu orice alt contract, care poate fi încheiat prin acordul părților, nemaiavând un caracter permanent. În orice caz, uniunea civilă susținută de cei doi autori poate fi concepută astfel încât să asigure și stabilitatea relației.
  • Punerea în aplicare a acestei propuneri ar asigura dreptul fiecărei persoane de a practica forma de ”uniune” care îi convine, precum și neutralitatea statului față de orice credință religioasă (așa cum spune, de altfel, și legislația în vigoare acum, la noi).
  • Termenul de ”căsătorie” dispare din legislație iar certificatele de căsătorie nu ar mai fi recunoscute legal. Singurul termen legal recunoscut ar fi cel de ”uniune civilă”, înțeleasă ca un contract de parteneriat. Astfel, ar fi eliminată orice ambiguitate indusă de conceptul de ”căsătorie” – folosit atât pentru uniunea religioasă, cât și pentru cea civilă.
  • Trebuie să acceptăm că, pentru mulți oameni, ”beneficiile” simbolice ale căsătoriei sunt importante. Căsătoria rămâne, astfel, o chestiune pur privată, realizată de culte religioase (sau de alte organizații de drept privat), care vor fi libere să urmeze orice reguli doresc, atunci când partenerii aleg căsătoria realizată sub auspiciile lor, inclusiv apartenența obligatorie la respectivul cult / respectiva organizație. 
  • Susținătorii căsătoriei în forma actuală pot combate această idee, aducând în discuție drepturile copiilor și ale persoanelor vulnerabile din cadrul căsătoriei (femeile, de exemplu). Dar, și aici, nu există nicio dovadă că alte forme de uniune, bazate pe contracte civile, nu sunt cel puțin la fel de eficace în apărarea drepturilor celor mai vulnerabili (prin mecanismele prevăzute, de altfel, în Codul Civil și în cel Penal) – de exemplu, pentru a asigura susținerea financiară a copilului de către părintele absent sau dreptul femeii la viață și la integritate fizică.
  • Alt argument adus în favoarea căsătoriei actuale rămâne, în viziunea celor doi autori, angajamentul mutual al membrilor familiei: mulți consideră că instituția oficială a căsătoriei garantează, astfel, binele individual și social. Dar, ne putem întreba: dacă angajamentul mutual este important, de ce nu ne putem baza, în acest sens, și pe uniunile civile și private, inclusiv pe cele oferite de instituțiile religioase? De altfel, multe astfel de ”angajamente” se întâmplă și fără ”licențe” de la stat: grupurile de prieteni, colegii de serviciu, membrii congregațiilor religioase sau ai echipelor sportive oferă astfel de exemple de legături puternice și stabile, inclusiv de angajament mutual, chiar fără a le da cineva voie și fără a fi amenințați cu sancțiuni legale dacă nu respectă aceste angajamente. 
  • Deci, nimeni nu ne împiedică să ne angajăm puternic unii față de ceilalți, doar pe baza unei uniuni civile, realizată prin intermediul unor instituții private. Prin această soluție, poate fi evitată polarizarea societății (între ”căsătoriți” și ”burlaci”), permițând atât bisericilor să oficieze căsătoria așa cum doresc, cât și cuplurilor de același sex să aibă posibilitatea de a realiza astfel de angajamente mutuale. 
  • Tehnic, acest lucru ar înseamna că ”declarația de căsătorie / uniune” nu mai este față de stat, ci față de o instituție privată (inclusiv o biserică / un cult religios), care își poate stabili propriile reguli în definirea acestei uniuni în funcție de voința aderenților.
  • În acest sens, nu trebuie uitat nici faptul că oamenii respectă mult mai mult regulile pe care ei înșiși și le-au stabilit, decât regulile impuse din altă parte, inclusiv privind protecția copiilor și a membrilor vulnerabili ai familiei. De altfel, cercetările arată că oamenii știu, de regulă, mult mai mult în ce se bagă, din punct de vedere legal, atunci când semnează un contract de muncă sau unul de împrumut (de exemplu), decât atunci când se căsătoresc (de exemplu, obligațiile față de copii, ce se întâmplă la divorț cu copiii și cu patrimoniul comun, cuantumul pensiei alimentare etc.).
  • Ca urmare, prin ”contractul de uniune civilă”, se pot stabili toate elementele agreate de părți: ca orice contract, poate avea niște elemente obligatorii minimale (prevăzute de lege – așa cum au contractele de vânzare-cumpărare sau de muncă), dar și elemente specifice, care pot fi diferite de la caz la caz și de la o instituție care ”oficiază” căsătoria la alta. Astfel, instituțiile religioase, care doresc interzicerea căsătoriilor între persoanele de același sex, divorțul sau avortul o pot face pentru membrii congregației respective sau pentru oricine dorește căsătorie religioasă. Însă ceilalți pot alege alte forme de uniune civilă, bazate pe interese comune – altele decât cele religioase.
Eu, cel puțin, consider interesantă o dezbatere pe această temă. Dar acest lucru ar presupune să acceptăm diversitatea crescândă a societății, să renunțăm să mai reglementăm ”otova” și în detaliu ce face omul acasă (și sub plapumă). Asta înseamnă să scoatem tot mai multe lucruri, care țin de libertatea personală, din sfera reglementărilor generale și obligatorii și să le trecem în sfera civilă, a ”voinței părților” – desigur, având permanent în vedere că  ”libertatea mea este infinită, dar se sfârșește acolo unde începe libertatea ta”.

Articole Similare

Să ne urâm pe tunuri

Văd, în ultimul timp, cum se amplifică mesajele instigatoare la ură împotriva bugetarilor și, dintre bugetari,...

Avantajul de a fi ”Gică Contra”

Este foarte ușor să faci opoziție, să faci campanie electorală, să obții voturi și capital electoral, fiind ”contra”....

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.