Disciplina în școli: dreptul meu versus dreptul tău?

Ceea ce scriu mai jos rezultă din numeroasele discuții la care am luat parte, din nenumăratele postări ale elevilor, părinților și profesorilor, toate arătând cum ”ceilalți” le încalcă drepturile. Deci, drepturile mele (profesor, elev, părinte) sunt încălcate pentru că drepturile celorlalți sunt excesive… Interesant este că, de fapt, toți au dreptate… dar parțial (este o eroare logică elementară să generalizezi de la propria experiență sau de la un număr mic de cazuri) și până la un punct: așa cum am mai spus, nu avem tradiția și experiența unei democrații pe baza respectării mutuale, firești, a drepturilor celorlalți.
Voi ilustra cu două cazuri în care discuțiile, cred eu, au luat-o razna, tocmai din cauza lipsei unui referențial clar și acceptat: primul se referă la o situație în care școala, cred eu, ar trebui să extindă niște drepturi, celălalt la situații în care școala ar trebui să fie mai fermă și să impună mai mult. Iar punctul de echilibru, referențialul cred că ar trebui să fie, în ambele situații, ”interesul superior al copilului” (principiu prevăzut în legislația națională și în toate convențiile privind drepturile și protecția copilului la care România este semnatară). 
Primul exemplu: sunt criticat, adesea, că țin partea părinților, atunci când spun că școala ar trebui să-i învețe pe copii, atunci când este cazul, ȘI comportamente care țin de așa numiții ”șapte ani de acasă”: politețe, cinste, corectitudine, disciplină, punctualitate, curățenie, ordine etc., susținând-se că rolul școlii este pur de instruire (să-i învețe istorie, geografie, matematică…). Dar, eu nu țin partea părinților, ci partea copiilor în numele principiului mai sus menționat.
Aceste caracteristici (politețe, cinste etc.), sunt atât de importante pentru o viață socială și profesională cât de cât decentă, încât este în interesul copilului ca ele să fie avute în vedere, cu prioritate, și la școală, atunci când familia, din diferite motive (nu știe / nu poate / nu vrea) nu le dezvoltă. Nici nu mai contează cine le educă – importantă este educarea lor, repet, în interesul superior al copilului. 
La fel: se știe că la 3 ani, când, de regulă, copilul vine într-o instituție de educație, diferența de dezvoltare intelectuală și a limbajului, datorată familiei și mediului de proveniență este de circa 1 an. Deci, este în interesul copilului ca această întârziere să fie recuperată. Aceasta ar însemna ca educatoarele și învățătorii să lucreze mai mult cu copiii proveniți din familii cu nivel redus de educație, tocmai pentru a recupera cât se poate de mult din această diferență de dezvoltare a competențelor elementare de comunicare și sociale, pentru că aceste competențe îi pot oferi, copilului și, apoi adultului, șanse mai mari să nu mai ”reproducă” nivelul de educație a părinților, deci șanse mai mari să scape de sărăcie. 
Al doilea exemplu se referă la echilibrul drepturilor și obligațiilor profesorilor, elevilor și părinților în școală, pornind de la misiunea școlii, educația (ceea ce înseamnă mult mai mult decât instruirea și infinit mai mult decât ”instrucția”) și de la același interes superior al copilului. Mă voi referi, în continuare la disciplina din școală pentru că eu cred că avem nevoie de reguli mult mai clare, dar și mai ferme decât sunt ele acum. 
Să fim bine înțeleși: condamn ferm orice abuz fizic, verbal și emoțional, din partea profesorului sau a oricui asupra elevului. Profesorul care, de exemplu, transformă evaluarea în pedeapsă sau îi discriminează, indiferent în ce mod, pe copii, nu are ce căuta în școală. 
Dar școala (nu numai protecția socială) ar trebui să se preocupe de și să combată abuzul fizic, verbal și emoțional al părinților asupra copiilor, mai ales că la noi, conform sondajelor, predomină concepția ”eu l-am făcut, eu îl omor”. În nicio societate democratică părintele nu mai e ”stăpânul absolut” al copilului și este în interesul superior al copilului ca acesta să se elibereze de teama de abuz, inclusiv din partea părintelui: un copil abuzat nu poate învăța, își pierde calitatea de a fi educabil și va perpetua, adult fiind, comportamentul abuziv și asupra altora (colegi de muncă, concetățeni și proprii copii). 
Iar combaterea abuzului și, în general, a relelor tratamente asupra copilului, nu înseamnă absența regulilor, ci dimpotrivă, întărirea lor, inclusiv (și mai ales) a celor care privesc disciplina în școală. Subliniez și faptul că toate definițiile ”stării de bine” includ existența unui climat ordonat și a unor reguli clare de disciplină. Sigur, ”disciplinarea pozitivă” trebuie să primeze, dar nu întotdeauna dă roade… 
Știu că voi lua iar înjurături de la anarhiști, libertarieni și de la partea habotnică a partizanilor homeschooling (Îndobitocire! Înregimentare! Vrei roboței ascultători! Comunistule! Huo!) dar haideți să comparăm ”acțiunile disciplinare” din Statutul Elevului de la noi (https://www.edu.ro/sites/default/files/OM_4742_10.08.2016-Statut_elevi_2016_0.pdf, Cap. IV, art. 16 și următoarele) cu regulile privind sancțiunile care pot fi aplicate elevilor în școlile din UK și din USA (nu trebuie mai mult de 10 secunde căutare pe Internet ca să dai de ele). De ce din UK, de ce SUA, de ce New York? Pentru că societățile respective sunt mult mai libere, cu mult mai puține reguli decât avem noi și mult mai deschise la diversitate – acesta fiind și motivul pentru care nu am luat Franța ca exemplu (unde sancțiunile sunt mai multe și mai dure). 
În UK, sancțiunile pentru elevi sunt reglementate la nivel de sistem (https://www.gov.uk/school-discipline-exclusions). Ca fapt divers, între sancțiuni apare confiscarea (”confiscating something inappropriate for school, eg mobile phone or MP3 player”). De asemenea, există un capitol întreg despre ”constrângerea fizică” a copiilor, atunci când pun în pericol integritatea fizică proprie sau a altor copii. 
La districtul școlar din US pe care l-am analizat, regulile generale privind sancțiunile disciplinare se găsesc la https://www.warwickvalleyschools.com/about-wvcsd/code-of-conduct/5300-4-hs/, iar regulile specifice pentru învățământul elementar, la https://www.warwickvalleyschools.com/about-wvcsd/code-of-conduct/5300-4-es/
Iată sancțiunile generale (NENEGOCIABILE!), cu puține comentarii (steluțele se referă la obligația notificării părinților în privința aplicării sancțiunii respective): 
  • Avertisment verbal / mustrare verbală.
  • Avertisment scris / mustrare scrisă.
  • Convorbire (față în față sau telefonică) cu părinții.
  • Trimiterea la ”camera de detenție” (*).
  • Detenție după orele de curs (14:30-15:30) (*).
  • Detenție în timpul pauzei de prânz.
  • Detenție în timpul orelor de curs (7:40-14:30 p.m.) (*).
  • Suspendarea participării la activitățile sportive (*).
  • Suspendarea dreptului la transport (*) – în acest caz părinții fiind obligați să asigure transportul copilului la școală.
  • Suspendarea participării la activități sociale și extracurriculare (*).
  • Suspendarea acordării altor privilegii (*) de exemplu, permisiunea de a parca în curtea școlii – și la noi, la liceele de fițe, curțile sunt pline cu mașinile elevilor.
  • Excluderea dintr-un anumit colectiv (*), adică mutarea la altă clasă.
  • Eliminarea (*).
  • Includerea în programe educaționale alternative (*) – care pot fi consecutive sau paralele celor obișnuite – inclusiv mutarea la o școală specială (dar NUMAI dacă toate eforturile de integrare eșuează).
  • Eliminarea pe termen lung sau exmatricularea (*). În caz de exmatriculare, părinții trebuie fie să ducă copilul la altă școală, fie să asigure educația lui în alt mod. Dacă nu o face, se poate ajunge la decăderea lor din drepturi, prin hotărârea instanței.

La care se pot adăuga (în paralel sau consecutiv):

  • Consiliere (*).
  • Acțiune în instanță – la instanțele speciale care se ocupă de copii și familie (*).
  • Referirea la organele locale / statale de poliție (*). 
La învățământul primar sunt, desigur, mai puține sancțiuni, problemele mari apărând în învățământul secundar. Dacă studiați mai în detaliu regulamentele respective, vedeți și criteriile de aplicare a respectivelor sancțiuni. Nu spun că la ei e perfect: mereu apar, și acolo, abuzuri și discriminări în aplicarea cestor reguli, victime predilecte fiind (ca și la noi, de altfel), copii proveniți din medii defavorizate. 
În nicio situație nu se admite, tocmai în interesul superior al copilului, ca părintele să nu asigure educația copilului (școală sau alte forme, inclusiv homeschooling), serviciile sociale având puteri foarte mari în acest sens, totul fiind sancționat prin decizii ale instanțelor. Deci, judecătorul poate decide ca un copil să fie adus cu forța la școală, dacă părinții se opun. 
Nu știu cât au avansat, la noi, instanțele speciale pentru minori. Avem Avocat al Copilului (cu rang de adjunct al Avocatului Poporului), dar nu știu câtă jurisprudență avem în privința drepturilor copilului și, mai ales, în aplicarea principiului ”interesului superior al copilului” în alte spețe decât divorțul părinților. Ca exemplu: la conferința de lansare a unui studiu despre elevi și Internet (realizat de ”Salvați copiii”) am auzit o mămică spunând că ea nu-și lasă deloc copilul să interacționeze cu mediul online și că e dreptul ei să interzică (da, să interzică) școlii să folosească mediile online pentru educația copilului ei. Are părintele dreptul să impună sau să excludă o anumită metodă educațională (legală, desigur) sau anumite auxiliare curriculare? Are dreptul părintele să se amestece în judecata profesională a profesorului? Când a făcut-o în alte domenii, de exemplu în medicina preventivă (vezi campaniile anti-vaccin) rezultatul a fost o epidemie: anti-vaxxerii au pus în pericol nu numai copiii proprii, ci întregi comunități. 
Pe de altă parte, aceeași protecție socială (cu tot cu poliție și judecători) anchetează (la ei), la fel de sistematic, și cazurile de violență asupra copiilor în școli, cu autori profesori sau alți copii. Nu trebuie uitat nici faptul că, în SUA, în multe școli, poliția este permanent în școală pentru că ei, au în plus, față de noi, și marea problemă a violenței extreme, provocată de armele de foc (în unele state americane, poliția este prezentă permanent în jumătate din numărul total de școli). 
Desigur, nu avem și nici nu ne dorim să avem nivelul de violență în școală din sistemul american dar, ca să nu ajungem acolo, cred că ar trebui să instituim un climat sănătos de disciplină în școli, cu reguli clare pentru toată lumea, în care drepturile să fie echilibrate cu obligații iar școala să-și poată îndeplini misiunea (educația) în cele mai bune condiții – repet, în interesul superior al copilului, care primează în fața oricăror alte drepturi, inclusiv ale părinților și ale profesorilor. 
Aceste reguli privind disciplina elevilor, ar trebui, cred eu, să fie: 
  • Nu excesiv de multe, reduse la esență. Regulile ar trebui, după părerea mea, centrate pe: sănătatea și siguranța copiilor și a personalului; susținerea participării școlare; susținerea învățării și obținerea rezultatelor învățării; promovarea stării de bine în rândul elevilor și a personalului. În plus, este dovedită eficiența auto-normării (inclusiv în privința activităților de învățare). 
  • Raționale: de exemplu, punctualitate mi se pare o regulă rațională; interzicerea bărbii sau a perciunilor, nu (și, în plus, e o chestie neimportantă).
  • Clare: de exemplu, regula: ”profesorul explică, înainte de fiecare testare, criteriile de evaluare” mi se pare clară; regula: ”elevii trebuie să se îmbrace decent” nu mi se pare clară (ce înseamnă ”decent”?). 
  • Nediscriminatorii: de exemplu, a stabili intrări separate pentru profesori și pentru elevi, mi se pare o regulă discriminatorie; la fel, coduri vestimentare diferite pentru elevi și pentru profesori.
  • Respectate de toată lumea (inclusiv de profesori și de părinți): dacă interzicem fumatul, nici profesorii, nici părinți nu ar trebui să fumeze în școală; dacă stabilim punctualitatea, ca regulă, atunci profesorii trebuie să fie primii care o respectă (intrând și ieșind la timp la/de la oră). 
Școala, cred eu, trebuie să fie un mediu liber dar și sigur pentru copil, din toate punctele de vedere. Or, acest lucru înseamnă și reguli, iar respectarea sau nerespectarea regulilor trebuie să ducă la niște consecințe. Iar copilul trebuie să învețe, de mic, că orice acțiune a lui are niște consecințe – care pot fi plăcute, dacă respectă regulile, sau mai puțin plăcute, dacă regulile școlare (și, prin extensie, regulile sociale) nu sunt respectate.

Articole Similare

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.