De ce sunt și de ”dreapta”, atunci când vorbim despre educație

În postarea anterioară am spus de ce sunt ”de stânga”, atunci când e vorba de politicile publice din educație. Azi voi încerca să explic de ce sunt și ”de dreapta”. 
Sunt de ”stânga”, pentru că susțin masificarea educației de calitate și resping polarizarea școlilor. Ca urmare, susțin și alocarea resurselor, în acest sens, în mod echitabil: mai multe celor care au mai puțin, mai puține celor care au mai mult. Da, aș da școlilor ”slabe” mult mai mulți bani pentru a deveni ”mai bune”. Parcă văd cum li se umflă, multor prieteni, venele la gât: ”Adică cum, mă, olimpicii, viitoarele noastre elite, nu te interesează?”. După ce le dau un Extraveral, le spun: nici nu e nevoie, olimpicii se pot descurca și singuri; școlile în care învață se pot descurca și singure. 
Întrucât prețuiesc libertatea mea (în sensul drepturilor și libertăților fundamentale stipulate în documentele pe care le-am tot pomenit), trebuie să respect și libertatea celorlalți. Pentru ca această respectare mutuală a drepturilor și libertăților noastre să devină un fapt, cred că e nevoie ca școala să-i educe pe toți, repet, pe TOȚI viitorii și actualii cetățeni în acest sens. Numai așa putem deveni conștienți de drepturile noastre și ale celorlalți, numai așa putem combate eficient abuzul de drept al unor concetățeni sau instituții. Ca urmare, sunt ”de dreapta” pentru că susțin mai multă libertate în două privințe: 
  1. Pentru școlile ”bune”/”de fițe” (depinde de perspectivă…), care au capacitatea să se descurca singure, în privința atragerii și gestionării resurselor. 
  2. Pentru toate școlile și pentru toate cadrele didactice, în privința modului în care obțin rezultatele învățării definite în curriculum. 
În privința primului aspect: consider că olimpicii și școlile în care învață nu au nevoie de resurse publice suplimentare, ci doar de mai multă libertate
  • Școlile respective a capacitatea să se descurce singure: știu să facă proiecte și să atragă sponsorizări și, în general, resurse suplimentare. 
  • Școlile (și elevii respectivi) sunt în atenția mass media, a părinților, a mediului privat, a universităților (mai ales cele din afară sunt, deocamdată, mai interesate) și sunt premiate (respectiv premiați) de toată lumea. 
Aș acorda școlilor respective numai finanțarea de bază (costul standard) și bonificații, dar numai dacă performanțele depășesc cu 2 abateri standard media pentru categoria respectivă de școli – de exemplu, ca număr de premii obținute la concursuri / olimpiade. De exemplu (numai dacă rămân fonduri disponibile după alocarea unor resurse suficiente programului prioritar de creștere a echității), aș dezvolta un program național (tot pilot) pentru excelență, care să se refere nu numai la activitatea școlară, ci și la activitatea peri-școlară (centre de excelență, activități extracurriculare etc.). În plus, acest program de ”excelență” ar trebui să se refere și la ceea ce se întâmplă cu acei tineri și după absolvire: oportunități de angajare, de înființare a unei afaceri personale, de cercetare etc.- deci, ar viza și tranziția de la școală la universitate, în mediul de afaceri sau pe piața muncii. Nu în ultimul rând, aș include în această categorie și școli profesionale ”de excelență” și licee tehnologice / economice ”de excelență”. 
În situația actuală aș mai aduce un argument, e drept, cam cinic și ”egoist”, pentru a nu aloca resurse publice suplimentare acestor școli ”bune”/”de fițe”: nu olimpicii, nu elitele îmi vor plăti pensia, pentru că potențialele elite pleacă din țară. Ca ilustrare, știu o primărie, care a vrut să premieze absolvenții cu media 10 la examenul de Bacalaureat: la festivitate au venit părinții și bunicii pentru că absolvenții erau, deja, plecați prin străinătățuri… S-a făcut, până acum, vreo statistică privind numărul de ”reîntoarceri” în țară după absolvirea facultății afară? Eu nu știu.
Revenind: cred că acestor școli ar trebui să li se acorde, pe baza unor criterii clare și publice de capacitate instituțională și managerială, o libertate mai mare (desigur, cu precădere pentru învățământul post-obligatoriu, din motive deja menționate) în termeni de curriculum și de atragere și folosire a resurselor financiare și umane. Aceste școli ar trebui încurajate să atragă fonduri din mediul privat (că tot sunt la modă parteneriatele public-privat) și să facă proiecte. 
Pe această bază, aș lăsa libertate acestor școli de a crește salariile profesorilor (dar numai din resursele suplimentar atrase) tocmai pentru a angaja specialiști ”de top” din domeniile în care se specializează. Cunosc, personal, directori ai unor astfel de școli și sunt convins că, fiind lăsați mai liberi, vor fi capabili să atragă și să rețină profesori de calitate, să introducă opționale în parteneriat cu ONG, cu mediul de afaceri și cu universități, să asigure servicii de orientare și consiliere pentru carieră, să introducă programe extracurrriculare atractive pentru elevi etc. 
Dacă ar fi după mine, aș monitoriza aceste școli doar în trei privințe (exclud, de amorul artei, pericolul corupției): 
  • Gestionarea resurselor atrase în plus în folosul elevilor: de exemplu: cumpărăm un autobuz pentru activități ”outdoor” cu elevi, nu un Ferrari pentru director…; cumpărăm computere ultimul răcnet, soft pentru activitățile de învățare, abonamente la biblioteci și la alte resurse pentru învățare și nu saună, masaj și abonamente la ”video-chat”… 
  • Evitarea unilateralității, cu precădere atunci când e vorba de învățământul obligatoriu: dacă suntem un liceu de performanță în ”mate-info”, nu aș permite ca acest domeniu să ocupe mai mult de jumătate din timpul petrecut de elevi în școală – motivul fiind evident: avem nevoie de cetățeni, nu avem nevoie nici de informaticieni sociopați, nici de artiști analfabeți din punct de vedere financiar… 
  • Indicatorii fundamentali de succes (rate de promovare a examenelor naționale, situația premiilor la olimpiade și concursuri, rate de trecere în învățământul superior și/sau de deschidere a unor firme proprii etc.) și de capacitate (evoluția cantității și calității resurselor atrase / proiectelor derulate etc.) – pentru a evita posibilele derapaje (școala nu mai este atât de bună cât se crede).
În privința celui de-al doilea aspect, al liberalizării generale curriculare și metodologice (dar făcând o diferențiere clară între învățământul obligatoriu  – libertate ceva mai mică – și cel pre/post-obligatoriu – libertate mai mare), aș introduce, ca măsuri ”de dreapta”: 
  • O și mai mare liberalizare a planurilor de învățământ și a programelor, adică mai multă libertate pentru părinți și, mai ales, pentru elevi în alegerea disciplinelor / conținuturilor. Dacă vrem cetățeni responsabili, ar trebui să-i obișnuim, de mici, să facă alegeri responsabile.
  • Profesionalizarea profesoratului, în termenii oricărei profesiuni liberale: profesorii ar trebui responsabilizați, în primul rând, pentru rezultate (în termeni de progres, de valoare adăugată), și mai puțin pentru modul în care ajung la aceste rezultate. La fel cum, pentru medic, nu există boală, ci pacient (orice tratament fiind individualizat în funcție de situație), profesorului ar trebui să i se acorde mai multă autoritate, încredere și resurse pentru a obține rezultatele învățării, lăsând, deci, modul concret de obținere a acestor rezultate la nivelul judecății lui profesionale. 
  • Liberalizarea construirii situațiilor de învățare și, corelativ, a evaluării rezultatelor învățării, în sensul acceptării și încurajării diversității de opinii și a libertății de gândire și de expresie. Astfel, copiii, care vin cu soluții originale la problemele propuse, trebuie lăudați. La fel, copiii care critică, argumentat, punctul de vedere exprimat de profesor – o chestie extrem de dificilă: cum ar reacționa, acum, un profesor de matematică, dacă un elev i-ar spune: ”Nu este adevărat că printr-un punct exterior unei drepte trece exact o paralelă la dreapta dată”? sau un profesor de istorie căruia un elev îi spune că nu-i place Ștefan cel Mare și că nu este un model pentru statul de drept pentru că era ”mînios şi grabnic a vărsa singe nevinovat; de multe ori la ospeţă, omorîia fără giudeţu”? 
  • Pentru a dezvolta autonomia personală și competențele de cooperare / de lucru în echipă, ar trebui încurajată învățarea prin proiect, încă din grădiniță, respectiv capacitatea de a concepe, de a realiza și de a evalua un proiect personal, ca prim nivel de educație antreprenorială. 
  • Nu în ultimul rând, tot la nivelul curriculumului aplicat, ar trebui încurajată libertatea de creație și, implicit, disciplinele creative și educația artistică. Că suprarealismul sau cubismul nu-mi plac mie, ca profesor de desen, nu înseamnă că nu sunt artă. Că mie, ca profesor de muzică, nu-mi place decât muzica clasică, asta nu înseamnă să fac mișto de cei cărora le place jazzul sau manelele. Că un elev preferă orele de literatură celor de matematică, nu înseamnă ca eu, profesor de matematică fiind, să-l consider ”retardat” pe elevul respectiv. 
  • Totodată, ar trebui extinse (și finanțate) activitățile extracurriculare, mai ales pentru valorificarea talentelor și capacităților înalte ale elevilor. 
Evident, toate aceste lucruri pot fi obținute numai pe termen lung, întrucât este vorba nu numai de o schimbare de sistem (structuri și proceduri, programe de formare inițială și continuă, fișa postului și modul de evaluare etc.), ci de o schimbare culturală, la nivel de cultură organizațională, de cultură profesională și de mentalități (la nivelul profesorului și al părintelui). Pentru a arăta cât de greu este acest lucru, dau numai un exemplu: când s-a introdus, prima dată, ideea de ”curriculum la decizia școlii”, cadrele didactice au întrebat: ”Dar cum să facem noi programele pentru opționale? Nu ne-a învățat nimeni.” Inițial, li s-a răspuns ”Sunteți liberi să le concepeți, voi știți cel mai bine”. Acest răspuns nu a fost acceptat, motivația fiind: ”Dar de unde știm noi cum e bine, dacă vine un inspector și spune că nu e bine?”. Așa că, până la urmă, pentru realizarea unui ”opțional”, am ajuns la o procedura puternic formalizată. 
Libertatea este bună, dar ea trebuie educată, cât mai de timpuriu. Pentru aceasta, avem nevoie nu numai de politici ”de dreapta”, ”liberale”, adecvate mai ales școlilor cu elevi și părinți aparținând categoriilor favorizate, ci și de sprijin consistent, în toate privințele (material, profesional, managerial) pentru școlile care funcționează în comunitățile dezavantajate – deci, și de politici ”de stânga”.

Articole Similare

1 Comentariu

  1. Anonim

    În primul rând apreciez ”zbaterile ” dvs deși sunteți pe o funcție suficient de vizibilă în sistemul educațional.. Multe dintre expuneri contrazic imaginea propriei dvs funcții (președinte ARACIP) dar, așa cum ați spus, este dreptul domniei voastre să abordați o asemenea perspectivă (de ”dr jekyll and mr hyde”).
    De acord cu multe aspecte din comentariul dvs. Poate ar trebui să adaugăm/completăm unele aspecte: Fenomenul atât de iubit la români – cel al faimoșilor olimpici – are două aspecte cât se poate de nocive:
    1. A creat/menținut/perpetuat un sistem ”paralel” de pregătire – al meditațiilor. Acest sistem nu are absolut nicio legătură cu sistemul de educație ”normal” (care nu este nici cal și nici măgar, în sensul neadaptării la realitățile curente). Știm foarte bine că sistemul paralel a împins pregătirea olimpicilor la extrem – adică, în traducere, subiectele de olimpiadă depășesc cu mult programa școlară, deci capacitatea medie de absorbție/prelucrare a copiilor/elevilor. Când ați spus că ”oricum olimpicii se descurcă singuri” , cu siguranță v-ați referit la acest sistem paralel.. Acest sistem a antrenat și alți ”frățiori” mai mici: meditații (tot paralele) de la cele mai mici vârste, programă cât mai încâlcită (descurcată la meditații) – o industrie în toată regula!
    2. A indus un elitism artificial și o falsă impresie despre nivelul școlii românești – ca fiind unul f bun! Ceea ce este radical fals, căci din punct de vedere social – și dezbaterile din ultima vreme pe educație confirmă – sistemul este foarte aproape de zero! Captiv într-o paradigmă funcțională înainte de *90.
    Deci problema școlilor de excelență – absolut necesară, ar putea fi o soluție dar abordată puțin altfel..
    Dacă nu reușim (societatea românească) să definim mai clar și mult mai repede ce tip de educație dorim pentru tinerele generații (de tip incluziv – având în vedere realitățile existente, cu ”oaze de excelență” – având în vedere potențialul nativ de inteligență ridicat ( încă)) va fi foarte greu să o luăm spre ”stânga” sau spre ”dreapta”..

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.