Diversele dezbateri și întâlniri la care am participat – pentru discutarea unor documente de viziune, ”policy brief”-uri sau ”arhitecturi” curriculare – , care mai de care mai oficiale și cu prezență mai selectă (pe bune, nu la mișto), nu m-au lămurit, nicidecum, cum ar trebui să arate un ”sistem performant”, un ”curriculum adevărat, centrat pe elevi și pe competențe”, cum să facem sistemul mai echitabil și ”adecvat cerințelor sociale și ale pieței muncii” etc. În afară de faptul că mi-au arătat, încă o dată, că toți suntem buni la ”ce” (trebuie schimbat) și mai puțini meșteri la ”cum” (trebuie procedat), respectivele întâlniri au scos în evidență câte mai avem de lămurit, noi între noi, inclusiv concepte, valori, principii și ținte clare pentru dezvoltarea învățământului. 

Toți știm unde suntem: abundă rapoartele, analizele, sintezele și evaluările făcute de instituții naționale și internaționale, aduse în discuție, desigur selectiv, atunci când vrem să demonstrăm una sau alta. Deci, nu cred că lipsa datelor și a diagnozelor ar fi problema.

În privința locului în care aspirăm să fim (să zicem, peste 10 ani), lucrurile sunt ceva mai complicate: avem, deja, două documente de viziune (”România educată” și ”Educația ne unește”), ambele descrieri generale, ambele destul de bine articulate și, desigur, ambele foarte criticate.

Dar, însuși faptul că sunt două documente, dezbătute public în evenimente separate, mă face să mă gândesc, din nou, la precaritatea acestui demers: ne aflăm, deja, în campanie electorală (care va fi o constantă a vieții publice și în următoarele 18 luni), iar educația va deveni, desigur, parte a acestui joc ”noi-contra-voi”. Mă tem, ca urmare, că nu va exista convergență în dezbaterea celor două documente de viziune (și, în ultimă instanță, nu va fi posibilă nici articularea unei viziuni unitare), ci paralelism, chiar divergență, chiar concurență – ele fiind susținute de forțe aflate pe baricade politice opuse. 

Pornind de la această constatare, nu știu dacă mai are rost să căutăm sinergii și/sau moduri de articulare și, de aceea, nu voi insista pe conținutului documentelor respective, ci voi comenta o serie de mesaje, care mie îmi par dominante în luările de cuvânt din cadrul dezbaterilor, în mass media și în social media, deopotrivă. 

Iată, ca exemple, câteva mesaje, devenite ”virale” (din motive lesne de înțeles, nu voi indica autorii), care reflectă și conținutul luărilor de cuvânt la acele dezbateri (repet, conținutul luărilor de cuvânt, nu al documentelor dezbătute): 

1. ”Întrebare pentru decidenții din educație: O fi mai bine să simplificăm programele, manualele să fie de bună calitate, numărul de elevi să nu depășească 25, iar elevii din primar și gimnaziu să ia o masă caldă în școală, după care rămân la școală pentru teme? O fi greu? Nu ar fi bine ca fiecare școală să aibă teren de sport și chiar o sală? Dar de piscine ați auzit? PS – Nu uitați că facem aceeași materie care se făcea în 6 zile, iar numărul de ore la unele materii a scăzut.” 

2. ”Număr redus de elevi la clasa. Programe aerisite, relaxate, atractive. Exigență la intrarea și ieșirea din facultate. Exigență la titularizare, definitivat, practica pedagogică studenți. O finanțare/elev corelată. Reducerea și corelarea metodologiilor. Stabilitate de 10 ani pe actele normative. Cadru didactic suplimentar când în clasă se depășește nr. de elevi sau există copii cu CES. Personal did. aux. și nedidactic suficient. Modernizarea și dotarea bazelor materiale. Fond, simbolic, de premiere lunară acordat de CA pt. premii, activități suplimentare, voluntariat. Măsuri imediate luate de poliție împotriva părinților care nu pot face dovada învoirii copiilor de la ore. Admitere la liceu organizată de unitate, cu probă suplimentară, acolo unde sunt cereri mai multe decât locuri. Diversificarea disciplinelor la Bacalaureat. Facilități atractive pt. operatorii economici în dezvoltarea învățământului dual.” 

3. ”Va propun un exercițiu de imaginație. Acasă, profesorul-timp își uploadeaza în aplicație suportul de lecție în format electronic-durează câteva secunde), apoi postează în aplicație temele pt. acasă (max. 2 minute). Cred ca toți profesori au lecțiile și în format digital (word, excel, pdf etc). Total timp necesar – maxim 3 minute. Ulterior suportul de curs rămâne în bibliotecă și nu mai trebuie reîncărcat (doar modificat dacă este cazul), deci timp mai scurt necesar pregătirii lecției. Profesorul intră în clasă. Deschide PC, laptop, tabletă, telefon (1 minut maxim). Se autentifica în aplicația vcatalog (durează câteva secunde). Începe ora și în primul rând se face prezența (o absență se pune în aplicație cu 1 click-deci sub 1 secundă/elev). Începe procesul de predare (profesorul poate utiliza, dacă consideră necesar și diverse materiale de suport uploadate anterior în aplicație). Continuă cu ascultarea elevilor și notarea acestora în catalogul virtual (3 click/notă-deci 1 secundă maxim). Motivează la finalul orei absențele (dacă este cazul). Vine pauza, nu mai trebuie sa meargă la cancelarie să predea catalogul curent și să ia catalogul pt. clasa nouă). Pauza îi rămâne integral să o utilizeze cum dorește. Începe iar aceeași procedură la noua clasă, identic ca în pașii anteriori. Continuă cu ascultarea elevilor și notarea acestora în catalogul virtual (3 click/notă-deci 1 secundă maxim). Dacă sunt 5 ore în ziua respectivă se elimină 4 drumuri clasa-cancelarie. Poate se evită și posibile întârzieri datorate așteptării catalogului de la profesorul care l-a utilizat anterior. La final un singur drum în cancelarie. 1 click-se generează raportul zilnic de activitate și din raport se completează notele în cataloagele fizice. Părinții cunosc orarul copiilor, sunt notificați în timp real despre absențe/note, cunosc temele și ce s-a predate și pot interveni la timp. Cum vi se pare? Se pierde timp? Sau se câștigă timp?” 

4. ”Cum ar fi ca inspectorii școlari (generali și de specialitate) să fie aleși prin vot de către directori (mandatați de către catedrele de specialitate/Consiliul Profesoral)? L.E.: Sau să fie numiți după acordarea votului de încredere din partea directorilor (mandatați de către catedrele de specialitate/Consiliul Profesoral). L.E.2: Concomitent cu reorganizarea inspectoratelor școlare.” 

Toate bune și frumoase la aceste patru seturi de cerințe pentru un învățământ ”modern” și ”de calitate”. Ele s-au repetat, într-o formă sau alta, în majoritatea luărilor de cuvânt ale profesioniștilor participanți la dezbaterile respective. 

Dar, mie cel puțin, mi se pare că lipsește ceva, chiar ceva esențial, anume factorul intern școlii care influențează cel mai mult rezultatele învățării: PROFESORUL. Doar reprezentanții elevilor au mai zis câte ceva despre relația profesor elev (care trebuie, neapărat, îmbunătățită) și cei ai părinților, despre participarea părinților la procesul decizional. Nu am auzit foarte multe luări de poziție privind necesitatea unor schimbări în managementul resurselor umane în educație, adică privind modul în care sunt formați, recrutați, contractați, normați, evaluați, ”crescuți” și disponibilizați profesorii: 

• Nimic despre formarea inițială (doar că ar fi nevoie de mai multă practică): toți suntem profesori buni, deci a cere schimbarea radicală a formării inițiale ar însemna, cumva, o recunoaștere că nu suntem chiar așa de buni… 
• Nimic despre formarea continuă și dezvoltarea profesională: actuala ofertă este bună, să ni se dea programe aerisite, manuale interesante și echipamente – că știm noi ce să facem cu ele. Formare pentru un nou curriculum? Mda, eventual, dar suntem deja sastisiți de atâtea ”posdru-uri” și de ”cursuri internaționale cu participare indirectă”…
• Nimic despre diferențierea atribuțiilor (din fișa postului și din instrumentele de evaluare) în funcție de caracteristicile individuale, de grup și comunitare ale populației școlare.
• Nimic despre schimbarea evaluării profesorilor, inclusiv despre corelarea evaluării cu rezultatele învățării. Dacă profesorul predă ”ca la carte”, atunci de vină pentru rezultatele slabe sunt elevii și familiile lor (în timp ce meritul aparține, desigur, profesorului pentru toate rezultatele meritorii…).
• Nimic despre cariera didactică și despre progresul în carieră (există un concept al carierei? sunt gradele didactice un instrument util? pot există trasee diferite în carieră? etc.). 

S-a tot zis despre bani, facilități, calculatoare și alte echipamente, despre programe, manuale și auxiliare, despre elevi, părinți, primari, directori, inspectori – dar (aproape) nimeni nu a fost dispus să discute dacă el/ea, ca profesor, ar trebui să schimbe ceva în modul în care profesează, (aproape) nimeni nu a fost dispus(ă) să recunoască ce nu știe / nu poate face (și, pornind de aici, să solicite sprijin) și, mai presus de orice, nu am auzit pe nimeni spunând: ”schimbare trebuie să înceapă cu mine, și chiar am început să-mi schimb practica profesională prin…”. 

Două concluzii privind opiniile profesorilor (activi în dezbateri și în mediile sociale): 

1. Avem certitudini în ceea ce ne privește, mai puțin îndoieli sau nemulțumiri. 
2. Să ni se dea, pentru că rezultatele sunt așa pentru că nu avem (bani, materiale, elevi buni și părinți suportivi), și nu pentru că noi, la clasă, am face altceva decât ar trebui să facem.