Mi-a plăcut acea definiție a nebuniei, care spune că ești nebun dacă perseverezi în a face același lucru, sperând că vei obține rezultate diferite.
Suntem nebuni când încercăm să reparăm sistemul insistând pe ”mai mult”, în loc de ”altfel”. Încă spunem că școala nu e bună pentru că nu avem suficientă matematică, sau geografie, sau istorie, sau informatică sau… ce vreți voi. Avem cel puțin un Robespierre de serviciu pentru fiecare disciplină. Reiterăm, la nesfârșit, teme futile – despre numărul de ore pentru o disciplină sau alta (fără să ne gândim ce facem în orele respective), despre manuale și altele asemenea, dar deloc despre rezultatele dorite de la școală – de exemplu, vrem un cap plin sau unul bine făcut?
Suntem nebuni când ne lăudăm că am reformat sistemul. Nu am reformat nimic: școala ”majoritară” – de la clădiri, trecând prin structura pe discipline și terminând cu forma și conținutul pregătirii inițiale a profesorului – au rămas la fel ca acum 50 de ani. Reiau, acum, o postare din 2016 (http://deceeducatia.blogspot.com/2016/09/despre-concursul-de-directori-si-nu_19.html), publicată într-un anume context, în care am pus poza carnetului meu de note din clasa a VII-a, pentru a arăta cât de puține lucruri s-au schimbat în învățământul românesc în ultimii 50 de ani (am obosit de câte ori am spus acest lucru). Am avut multe schimbări, superficiale, venite și plecate ca valul, tentative de reformă (în anii 1997-2000 și, apoi, între 2007-2012), dar fără impact (oricum, nimeni nu vrea să măsoare impactul). Reamintesc: reformă există doar dacă schimbă ceva, la nivel sistemic nu individual, în privința învățării, a rezultatelor ei și a relației educaționale fundamentale, cea între profesor și elev.
Sunt și dovezi în acest sens, chiar de bun simț: aceleași probleme, care au fost identificate acum 30 de ani, sunt și acum pe tapet – citiți, doar, Cartea Albă publicată de defunctul ISE în 1993 și, apoi, analizele recente ale OECD, UNICEF sau Banca Mondială… În plus, rezultatele la evaluările internaționale și, în general, evoluția indicatorilor fundamentali, de sistem, nu poate fi asociată cu vreo măsură de reformă. Doar, cel mult, când măsura respectivă a fost peste măsură de proastă. De exemplu, desființarea SAM a inversat evoluția ratei de părăsire timpurie a școlii: dacă înainte de 2009 aveam o descreștere (lentă, e drept, dar descreștere), după 2009 a fost o creștere abruptă, urmată de menținerea indicatorului la niveluri foarte ridicate – abia prin 2018 ajungând la rata de acum 10 ani. Alte argumente în favoarea acestei idei, în ultima postare de pe Blog înainte de pandemie – https://serbaniosifescu.ro/2020/01/24/sistemul-de-invatamant-doua-filme-pe-acelasi-ecran/
Nici apariția unei legi noi nu poate fi considerată ”reformă” și nu mi se pare corect, de exemplu, să spui că în 2012, la PISA, elevii noștri au obținut rezultate ceva mai bune, datorită legii din 2011. Chiar uităm că acele competențe, evaluate la PISA, se formează pe toată perioada școlarității, nicidecum într-un an? De fapt, efectele acelei legi (care, e drept, a fost masacrată, în fel și chip, până la golire de orice conținut reformator), se pot vedea începând cu rezultatele la PISA 2018…
Suntem nebuni când repetăm aceleași programe de formare pentru profesori și pentru directori, fără a cerceta la ce folosesc, care este impactul lor la nivel de școală. De exemplu, există tot felul de academii de leadership, cu costuri exorbitante, în care directorii de școli învață să fie lideri, de la tot felul de ”treinări”: de la ”marii” antreprenori (de gogoșerie sau care s-au îmbogățit din contracte cu statul), trecând prin proaspeți absolvenți de MBA la o universitate prestigioasă (dar care au condus, în viața lor, cel mult o bicicletă sau o mașină de fițe), până la ”consultanții educaționali” (care îți dau lecții de management, dar care concep, pentru școala lor, proiecte de dezvoltare de tot râsul – sau plânsul, depinde de perspectivă).
Nu vom mai fi nebuni doar atunci când, pentru a obține rezultate diferite, vom încerca să facem lucrurile altfel. Și, având în vedere că educația este un serviciu public, prin care se asigură exercitarea unui drept fundamental (dreptul la educație), precum și faptul că efectele unei intervenții se văd după niște ani (nu imediat), este bine ca orice schimbare majoră, la nivel de sistem, să fie pilotată. Lipsa pilotării duce fie la discuții nesfârșite și sterile, fie la voluntarism politic – cu efect potențial nociv (cum am arătat și mai sus). De exemplu, în lipsa unei aplicări concrete, la clasă, cum putem spune care ”plan cadru”, din cele nșpe variante discutate, este mai bun? Doar pe bază de păreri? Ca urmare, am fost, sunt și voi fi adeptul introducerii unui sistem de școli pilot și chiar experimentale. Am și scris, în acest sens, un raport de politici publice, încă din 2015 (https://www.caliedu.ro/?page_id=700).
Motivele pentru care susțin conceptul de ”școală pilot” sunt multe – de la experiența personală (am învățat, 8 ani, într-o școală experimentală) până la nevoia evidentă de a evalua, ex ante, orice schimbare importantă, înainte de generalizare. Deci, pilotarea trebuie gândită, explicit, pentru a servi deciziei de politici publice, estimând șansele ca o anumită intervenție să îmbunătățească ceva – acest ”ceva” trebuind definit foarte clar și precis.
Din această perspectivă, actualul proiect de hotărâre de guvern mi se pare binevenit, putând crea un început de bună practică în elaborarea politicilor publice pe bază de dovezi. Dar, în același timp, proiectul poate fi îmbunătățit:
1. Pot fi pilotate o mulțime de alte chestii în afara modelor curriculare și de carieră didactică. De exemplu, mai pot fi pilotate (enumerarea este, evident, departe de a fi completă):
- Flexibilizarea organizării activităților de învățare pentru a fi adaptate nevoilor și intereselor celor care învață. De exemplu, în privința timpului alocat: să poată coexista, în programul elevului, activități de învățare de 10 minute, alături de cele de 30, 45, 60 sau 120 de minute. Sau, alt exemplu, în privința numărului elevilor implicați: să poată coexista, în programul elevului, activități ”1-la-1” sau pe grupuri mici (de recuperare, sau dimpotrivă, pentru exersarea unor talente) și activități pe grupuri mari (de exemplu, inițierea unui proiect la nivelul școlii prin vizionarea unui film sau o conferință despre rasism, urmată de un concurs de eseuri) etc.
- Schimbarea modului de finanțare a școlii – de exemplu, prin granturi în locul subvențiilor – care să permită cheltuirea banului public în funcție de nevoile celor care învață și nu de capitolele și articolele bugetare stabilite de contabili.
- Modele hibride de învățare, atât de necesare în perioadele de distanțare fizică: ce anume și cum să se învețe online, ce anume și cum să se învețe în școală.
- Modele de învățare structurate altfel – de exemplu SOLE (Self Organized Learning Environment). De altfel, sunt foarte multe modele curriculare, care pot fi pilotate, unele având, deja, rezultate pozitive în privința indicatorilor fundamentali de participare școlară, rezultatele învățării și starea de bine.
- Sisteme de management al performanței pentru profesori – care să înlocuiască evaluarea birocratică de acum.
- Noile roluri ale profesorilor – de exemplu, profesor asistent, profesor specializat în recuperarea decalajelor în învățare sau în lucrul cu copiii cu dificultăți în învățare, profesori specializați în descoperirea și dezvoltarea talentelor etc.
2. În general, consider că proiectul de act normativ ar trebui să insiste, mai mult, pe rezultate (”outcomes”: îmbunătățirea participării, a rezultatelor învățării, a stării de bine etc.) și mai puțin pe ”input” (model curricular, model de carieră didactică). Cu alte cuvinte, să ne spună ce se așteaptă de la pilotare, nu neapărat ce anume se va pilota. În acest sens, mi s-ar părea utilă legarea pilotării de profilurile de ieșire din sistem: să fie pilotate modalitățile prin care putem ajunge mai repede și mai aproape de modelele de competențe stabilite în aceste profiluri..
3. Din start, ar trebui stabilite niște criterii de selecție atât pentru școlile pilot cât și pentru inițiativele pilotate. De exemplu, în afara acordului conducerii și al cadrelor didactice, este nevoie și de o evaluare a capacității instituționale și manageriale de a planifica, organiza, monitoriza și evalua intervențiile respective și, eventual, de acordul informat al părinților și elevilor în privința schimbărilor preconizate. În privința inițiativelor de pilotat, cred că este nevoie și de o evaluare ex-ante – de exemplu, în privința necesității, fezabilității și/sau acceptabilității acestora – evaluare care ar fi putut fi făcută de ISE (dacă mai exista) sau de evaluatori independenți. Obligatoriu, după părerea mea, ar trebui ca pilotarea oricărei inițiative să se realizeze și în școli care lucrează cu copii defavorizați / în comunități defavorizate. Altfel, rezultatele ar fi distorsionate: sunt deja cercetări care demonstrează că anumite metode funcționează mai bine în unele contexte și mai prost în altele (de exemplu, flipped learning funcționează mai bine la copiii favorizați).
4. De asemenea, ar trebui să se menționeze, explicit, faptul că toate nivelurile, formele și tipurile de învățământ vor avea acces la pilotare. Din intervențiile distinsului coleg Marian Staș, modelul curricular pe care ar dori să-l piloteze se adresează învățământului secundar (gimnaziu și liceu). Or, știm, deja, că educația timpurie este cea care aduce cele mai mari beneficii, că învățământul primar (unde se realizează alfabetizarea operațională – deprinderile de bază) este la fel de important și că învățământul profesional are nevoie de o nouă față. Nu în ultimul rând, pentru a măsura impactul unei anume intervenții, nu este bine să se aplice, de-a valma, toate schimbările propuse, într-un număr oarecare de școli, pentru că ar face imposibilă evidențierea influenței fiecărei intervenții în parte asupra rezultatelor. De aceea, este esențial ca eșantionul de școli (pentru pilotare) să fie ales cu cap, pentru fiecare tip de intervenție. De asemenea, ar fi necesar și un ”grup martor” de școli, pentru fiecare intervenție.
5. Ar trebuie asumat, în mod explicit, faptul că pilotarea înseamnă derogare de la prevederile legale actuale. Dacă vrei altă structură de discipline / arii de învățare, îți trebuie derogare de la mai multe acte normative (privind curriculumul, încadrarea profesorilor, orarul școlii, evaluarea externă etc.) – mai ales acum, când legislația este atât de constrângătoare, încât nu poți face nimic altceva decât ce este scris în regulamente. Mai țineți minte ce s-a întâmplat cu ”pilotarea descentralizării” de prin 2007-2008? Da, exact, nimic! De aceea, cred că ideea de derogare (care apare Nota de fundamentare a proiectului de HG) ar trebui introdusă și în corpul Hotărârii.
6. Proiectul de HG ar trebui să răspundă, mai clar, și altei întrebări esențiale: ”De ce?”. În nota de fundamentare este pomenit programul România Educată, dar nu și în corpul hotărârii. După părerea mea, ar trebui să fie clar faptul că nu se va pilota orice, ci doar acele inițiative / propuneri de schimbare subsumate unei strategii naționale de dezvoltare educațională, asumată explicit. Dacă România Educată este acea strategie – foarte bine – mai ales că, în rapoartele aferente diferitelor domenii, sunt multe idei valoroase, care, prin pilotare, ar căpăta mai multă consistență.
7. Pilotarea ar trebui însoțită și de o o alocare, explicită, de resurse: profesorii din școlile respective vor învăța lucruri noi, vor petrece mai mult timp în școală, discutând între ei și planificând împreună, vor trebui să gândească mai mult, să monitorizeze, să evalueze și să raporteze mai mult. Deci, vor munci în plus – muncă ce trebuie remunerată, cumva. În plus, schimbările preconizate ar putea avea nevoie, în afară de profesori pregătiți, și de alte resurse – materiale / fizice etc. – suplimentare. Deci, după părerea mea, în corpul HG ar trebui introdus un articol care să prevadă, explicit, finanțarea – de exemplu, în bugetul Ministerului să fie introdus un capitol special de finanțare suplimentară prin proiect național dedicat școlilor pilot.
Dar, este doar un început, un început bun: pilotarea este necesară și orice dezbatere, făcută cu bună credință, nu poate fi decât benefică. Să sperăm ca, măcar de data asta, să iasă ceva care să ne scoată școala din secolul XIX.
O excelentă şi realistă diagnoză a ceea ce a fost, este şi se doreşte a fi un învăţământ românesc cu "faţa" spre viitor! Prof. Dorin Cremene
Revin cu o idee fixă (că tot vorbim despre nebunie!): crearea masei critice a schimbării prin punerea laolaltă a unei echipe formate din oameni care chiar știu cîte ceva din ceea ce spun / scriu. Completările / propunerile de mai sus îmi demonstrează că există cel puțin doi pînă acum. Mai cunoaștem cîteva nume, domnule profesor, de ce nu facem un mic efort al apropierii?! Iași, Cluj…
Frumos articol, domnule profesor. Intr-adevar, sa speri la o cultura a educatiei si un sistem educational reformat se considera astazi o nebunie, din pacate. Nu credeti ca ar trebui sa introducem o reforma si in invatamantul pedagogic universitar? Reforma tine si de sistem, dar si de cadrele didactice, care se incapataneaza sa ramana ancorate in 'scoala romaneasca' din secolul trecut. Doar atunci, cand acestia vor intelege ca educatia nu e o meserie de mana a doua si vom avea profesori educati si instruiti, talentati si jucausi, deschisi si inovatori va mai fi o umbra de speranta.