Educația ca leadership

Written by serbaniosifescu

29/05/2020

Mă amuză încercările repetate ale prietenilor mei raționali, mai ales ale celor cu pregătire în științele ”exacte”, de a combate credința cu rațiunea. Uneori, înfuriindu-se și căzând în depresie. Dar uită (sau neglijează) faptul (constatat tot științific, dar și istoric, ca experiență colectivă) că o credință se combate eficient nu cu argumente raționale, ci cu altă credință. 
Acest lucru îl înțelege foarte bine biserica (”crede și nu cerceta” – parcă așa se zice), atunci când luptă să fie prezentă în școli, cu orice preț, prin ora de Religie, prin sfințiri și prin implicarea copiilor și profesorilor în diverse ceremonii și prin opoziția (oficială sau subterană) față de formele de educație, disciplinele și conținuturile care (consideră ea) contrazic dogma religioasă. Și câștigă: separarea statului de biserică devine tot mai neclară iar biserica nu mai dă Cezarului ce este al Cezarului. Chiar este Cezarul: dogmele religioase primează în fața legilor țării.
Acest lucru îl înțeleg, foarte bine, toate mișcările politice extremiste (dreapta fascistă și naționalistă și stânga comunistă), prin promovarea ”cultului personalității” (adică a obligației de a CREDE în Mărețul Conducător) sau a Cultului Patriei. Un cetățean fanatizat este mult mai ușor de condus.
Acest lucru îl înțeleg, destul de bine, toți politicienii – de exemplu, prin campaniile electorale (adică tentativele de a te face să crezi în promisiuni și programe politice) și, la putere fiind, prin afirmarea infailibilității Conducătorului (de partid, de stat, de guvern…). 
Acest lucru l-au înțeles (limitat, e drept) și revoluționarii francezi – Iacobinii – atunci când, în lupta lor împotriva clerului, au încercat să impună Cultul Rațiunii (Rațiunea ca zeitate…). 
Pe acest lucru se bazează și propagatorii de fake-news, care știu cât de ușor pot fi păcăliți oamenii, mai ales cei needucați, să CREADĂ orice și oricât de absurd ar fi acel lucru. 
Dar, se pare, este un lucru pe care nu-l înțelege școala (mai ales la noi), centrându-se pe educația intelectuală de sorginte raționalistă. Școala nu știe / nu vrea să știe / uită că nu e suficient să demonstrezi, rațional, că un anumit lucru este adevărat. Trebui să-l faci, pe cel care învață, să și CREADĂ că este adevărat: fără credința în adevăr și rațiune nu putem avea intelectuali; fără credință în om și în societate, nu putem avea cetățeni. 
Ca urmare, educația nu ar trebui privită doar ca simplă transmitere de conținuturi / dezvoltare de abilități. Educația se referă și la atitudini, valori și credințe. Deci, ar trebui să devină un exercițiu autentic de leadership: profesorii (pe care îi considerăm) buni sunt buni nu prin conținuturile transmise, ci prin: capacitatea de a ne arăta drumul, direcția în care să mergem sau, măcar, ținta; capacitatea de a ne motiva să mergem pe acel drum, în acea direcție, pentru a atinge acea țintă; capacitatea de a ne reprezenta (”suntem clasa lui Cutare”). 
Deci, acum, în situația în care învățarea se rupe de școala fizică, profesorul trebuie să învețe (să știe, să poată și să vrea), mai mult ca oricând, să fie lider autentic, nu șef. Să renunțe la fanatisme (de tipul ”disciplina mea e cea mai cea” sau ”dacă nu vei ști matematică / fizică  / istorie / geografie…. vei fi un terchea-berchea”) și să inspire, în schimb, încredere și dorința elevilor de a fi ca el/ea. Să se bazeze mai puțin pe autoritatea formală, bazată pe violență (chiar dacă mai mult simbolică, dar tot violență este) și să-și exercite puterea reală.

Articole Similare

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.