Să ne urâm pe tunuri

Written by serbaniosifescu

05/01/2021

Văd, în ultimul timp, cum se amplifică mesajele instigatoare la ură împotriva bugetarilor și, dintre bugetari, împotriva profesorilor, inclusiv la posturi TV care, cică, se adresează ”publicului educat” (nu spun care posturi, nu vreau să le fac reclamă) și care se folosesc, din plin, tocmai de lipsa de educație a telespectatorilor: pentru că se cred super-educați, nu-și dau seama cât de păcălibili sunt și, ca urmare, pot fi mai ușor mințiți / manipulați – inclusiv cu statistici. Recomand moderatorilor și spectatorilor acelor posturi lucrarea lui Darrell Huff, apărută în 1954, How to Lie with Statistics și apoi să propună, respectiv, să accepte (sau nu) statisticile oferite – reamintindu-ne și ce spunea Disraeli: ”Există trei feluri de minciuni: minciuni, minciuni nerușinate și statistica”. 
Fără gândire critică, fără discernământ, fără valori și fără o cunoaștere temeinică a unui anumit sector, poți scoate orice din statistici, respectiv poți crede orice. În acest sens (ca ilustrare a folosirii absurde a corelațiilor statistice) vă recomand site-ul http://www.tylervigen.com/spurious-correlations
Revenind la cestiune: la o emisiune economică un to’arăș se lamenta cât de mari sunt salariile bugetarilor față de cele din sectorul ”productiv” (164%, parcă, în medie, față de 115% la nivelul UE – nu am văzut sursa acestor date, deci nu garantez exactitatea lor), la care se adaugă văicăreli zilnice că cât (sic!) de puține fac profesorii față de banii (mulți de tot!) primiți, ei fiind puși, cu intenție, în aceeași oală cu alți bugetari (este ceea ce manualele de manipulare numesc ”denigrare prin asociere”). 
Toate acestea induc două idei: 
1. ”Bugetarii e răi și proști!” și trebuie eliminați – ei consumă și trăiesc pe spinarea bietei economii, uitându-se faptul că din taxe și impozite sunt finanțate servicii publice, oferite de către stat. Deci, statul transformă banii colectați prin impozite și taxe în servicii de administrație, educație, sănătate, apărare, ordine publică, justiție etc. În plus, rata salariaților bugetari din total salariați, nu este mult diferită față de alte țări. Dacă aș fi răutăcios / răuvoitor, aș include în categoria ”bugetari” și salariații din firme (căpușe sau nu) și ”liberii profesioniști” care au exclusiv contracte cu statul – caz în care proporțiile s-ar schimba radical…  Sau mi-aș aminti cum vin marii antreprenori (tot cei cu contracte la stat) cu basca în mână, pentru ajutoare, atunci când le merge rău (și nu neapărat din vina pandemiei, ci pentru că oferă bunuri și servicii de tot…).
Ca urmare, este nevoie, cred eu, să crească eficiența și calitatea acestor servicii, nicidecum să le eliminăm sau să le privatizăm la grămadă. Dar e greu să crești eficiența și calitatea serviciilor publice, când ai atâția membri de partid, copii, părinți, neveste, amante și veri de-al cincilea de căpătuit – care vor salarii mari (adio, eficiență!) și nici nu prea dau pe dinafară de competenți (pa, calitate!). Așa că, mai bine, înjuri bugetarii, dar faci pe dracu-n patru să pupi un post de bugetar… 
Dau, din nou, exemplul serviciilor de sănătate oferite în regim privat, în SUA: chiar dacă lumea le laudă calitatea, avem, pe de altă parte, costuri uriașe (mult mai mari decât în Europa per unitatea de serviciu), iar categorii mari din populație sunt excluse de la serviciile respective. Sau, din educație, exemplul semieșecului ”academizării” învățământului public din UK (școli publice manageriate privat) și cel al ”charter schools” din SUA (școli private finanțate public) – care arată că nu întotdeauna statul este prost administrator și nici că privatul administrează mai bine. Și mai pot veni cu un exemplu: privatizarea parțială a centrelor de detenție pentru minori, din SUA, a dus la creșterea alarmantă a încălcărilor drepturilor omului / ale copilului. 
Și, în treacăt, că tot vorbim despre educație: aș vrea să văd care privat poate oferi servicii mai bune, pentru aceiași copii/elevi, cu exact aceiași bani de care dispun școlile publice. Anecdotic: întrebând un patron de școală privată faimoasă, după niște ani în care elevii din școlile private acreditate au primit finanțarea de bază, dacă a scăzut, cumva taxele, am primit un răspuns sec: banii de la stat nu-mi ajung nici pe-o măsea… Asta apropo de costuri și despre ce ar însemna o privatizare necontrolată a educației publice (și, în general, a serviciilor publice) în privința accesului și a echității. 
2. ”Profesorii e cei mai răi dintre bugetari pentru că oricum ei nu face nimic!”: patru ore pe zi de muncă și vacanțe de trei luni pe an (adică mituri urbane care circulă de pe vremea lui Ceașcă). Faptul că sunt o categorie numeroasă de bugetari (a doua ca mărime, totuși, după cea a funcționarilor publici, în sens larg, de la nivel central și local), la care se adaugă și faptul că efectele educației nu se văd cât ține un mandat de ministru sau de parlamentar, îi transformă, pe profesori, în ”vinovați de serviciu”, trecându-se, voit, cu vederea chestii esențiale, legate de statut, pregătire, finanțare etc. (pădurea), dar scoțând în față cazuri negative și rele practici individuale (copacii). 
Ca urmare, vin și eu cu date generale și statistici (vă recomand, cu căldură, Eurostat și studiile Eurydice): 
  • profesorii s-au aflat întotdeauna, dar întotdeauna, în toate legile post-decembriste privind salarizarea personalului bugetar, cu salariile cele mai mici (coeficienți de ierarhizare la coada listei sectorului public); 
  • educația are alocat, la noi, cel mai mic procent din PIB din toată UE; dintotdeauna; 
  • salariile medii ale profesorilor din România au fost și sunt printre cele mai mici din UE, atât în valoare absolută cât și ca procent din PIB/capita;
  • salariile profesorilor sunt cele mai mici din UE și comparativ, față de salariile din afara sectorului bugetar, la nivel echivalent de educație (55%, pentru cei cu licență, 45% pentru cei cu masterat și doctorat). 
Și un ”fapt divers” (dar îngrijorător, zic eu): spre deosebire de mai toate celelalte țări din UE, unde procentul profesorilor peste 50 de ani crește de la învățământul primar la cel secundar, la noi este invers: învățătorii cu vârsta peste 50 de ani sunt, procentual, mai numeroși decât profesorii de gimnaziu și liceu cu vârsta peste 50 de ani. Acest lucru ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei care manageriază (??) resursa umană din educație: sectorul care dezvoltă competențele cheie, inclusiv de literație, este cel mai îmbătrânit, cu mulți pensionabili, tocmai pentru că nu este deloc atractiv pentru tineri. 
Și da, la un moment dat, în actualele condiții economice și bugetare, va trebui să alegem: între educație, pe de o parte și țigări, băuturi, pizza și mașini ieftine, pe de altă parte; între educație și taxare derizorie a proprietății; chiar între educație și autostrăzi. De fapt, am ales: de când putem alege, pe bune, reprezentanții locali și în Parlament, am ales orice altceva decât educația.  
Surse: 
Studiile Eurydice privind salariile profesorilor și directorilor de școli – https://op.europa.eu/en/publication-detail/-/publication/d2009f6e-ef02-11e9-a32c-01aa75ed71a1/language-en/format-PDF/source-107169048 (2017-2018)

Articole Similare

Avantajul de a fi ”Gică Contra”

Este foarte ușor să faci opoziție, să faci campanie electorală, să obții voturi și capital electoral, fiind ”contra”....

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.