Chiar mă uimește cât de multe reacții au fost la proiectul noului Regulament al ARACIP – discuția având șanse să ajungă în ”main stream”. Și este bine – deși cam târziu: semnalele de alarmă pe care le-am tras, de-a lungul anilor, privind necesitatea păstrării autonomiei instituției, privind nevoia de reformă (noi standarde, o nouă metodologie, o mai mare flexibilitate financiară și privind resursa umană etc.) au fost, de regulă, neglijate. Desigur, instituția trebuie reformată, nu e nicio îndoială în acest sens (și chiar începusem acest proces – cu noile standarde, aprobate după cinci ani de luptă de guerilă), dar nu transformând-o într-un apendice al Ministerului și chiar într-o altă unealtă politică de control a tot ce mișcă în învățământ.

Și, firesc, discuția a ajuns la probleme esențiale: nu poți reforma, realmente, o instituție în afara reformei sistemului. Independența ARACIP este din alt ”film” decât cel care  al structurii actuale de sistem – așa cum am descris în postarea de acum doi ani – https://serbaniosifescu.ro/2020/01/24/sistemul-de-invatamant-doua-filme-pe-acelasi-ecran/. Concluzia acelui articol era (repet, în ianuarie 2020): ”… cred că a venit vremea unei decizii ferme, lămuritoare: extirpăm apendicele și rămânem la ”filmul” sistemul moștenit din comunism, sau schimbăm filmul, ”împuternicind” structurile expert – altă soluție, eu cel puțin, nu văd.” Ministerul a ales, ”extirpând” toate instituțiile de tip expert, care puteau coordona o reformă autentică. Avem o viziune (considerată) nouă privind viitorul României educate, dar o implementăm tot cu … ”fete” vechi. Dacă v-ați săturat de Iosifescu, 15 ani la conducerea ARACIP, poate veți avea curiozitatea să vedeți în Ministerul Educației câte alte persoane s-au tot rotit prin diferite funcții de conducere – indiferent cine a fost Ministru și de numele Ministerului – fiind prezenți în toate organigramele din ultimii 20 de ani.

Un subiect sensibil în social media îl reprezintă școlile private, susținute puternic de guvernele ultimilor doi ani – încă o dovadă că banii nu au miros politic. Și chiar este nevoie de o discuție publică în acest sens, mai ales în condițiile în care ele primesc și finanțare de la stat. Nu este vorba de a le interzice sau de a le persecuta, ci doar, pur și simplu, de a defini prioritățile în utilizarea resurselor financiare publice: dirijăm resursele publice acolo unde este mai mare nevoie, pentru sprijinirea categoriilor defavorizate (și lovite infinit mai mult de pandemie), sau le orientăm tot spre zonele bogate și favorizate ale societății, pentru a le face și mai bogate și mai privilegiate? Și să nu mă luați pe mine cu legile pieței și cu privatul care administrează mai bine – pentru că nu e adevărat întotdeauna: piața nu a funcționat în timpul pandemiei (o spun chiar laureați ai premiului Nobel în economie) iar banii publici primiți de privați, pentru a oferi servicii publice, nu se duc întotdeauna spre creșterea calității serviciilor, ci spre creșterea profitului investitorilor.

Este nevoie, deci, de o discuție serioasă despre învățământul privat, iar Ministerul (+Guvernul, +Parlamentul) este dator, de 10 ani, cu o lege privind învățământul particular și confesional. Deși reprezintă o minoritate (3.5% din numărul elevilor, dar circa 15% din numărul școlilor), învățământul privat are voce și resurse considerabile, puse în joc pentru ca această voce să fie auzită și luată în considerare. Multe dintre aceste mesaje, care ajung în mass media, social media și în discursul politic, ajung să creioneze, din motive evidente de marketing, o imagine negativă a învățământului public. Ca urmare, aducerea în discuție a subiectului ”școli private” generează, întotdeauna, reacții – cum s-a întâmplat și cu postările mele anterioare pe acest subiect – unele fiind la subiect, altele pe lângă, cu multe atacuri la persoană.

Acum, ar trebui să discutăm nu numai despre înființarea și funcționarea unităților private în condiții normale, ci, mai ales, despre moralitatea unor măsuri, luate în timpul pandemiei, care avantajează tot școlile deja avantajate (cu resurse, copii motivați și capabili de învățare, cu familii capabile să le ofere tot sprijinul de care au nevoie etc.). Sunt multe studii care arată că efectele pandemiei (închiderea școlilor și școala online) au afectat mai puțin (spre deloc) copiii din familiile favorizate (educate și cu bani), tocmai datorită resurselor educaționale combinate, personale și ale familiei, care au putut suplini, în anumite situații, lipsa școlii. Moral ar fi fost, cred eu, ca resursele dedicate combaterii pandemiei să fie dirijate spre copiii dezavantajați, care nu au nici familii care să-i sprijine, nici echipamente și nici profesori cu competențe digitale nemaipomenite.

Să fim bine înțeleși: sunt școli private foarte bune, care au investit enorm în infrastructură, resurse educaționale, profesori și ”know how”, și care chiar pot demonstra, oricând, ”valoare adăugată”. Sunt, de asemenea, școli private înființate de fundații (inclusiv biserici), în scop social, și care fac, într-adevăr, ce se așteaptă de la ele: binefacere. Dar nu pe acestea le vezi înjurând ARACIP pe Facebook: în spatele școlilor private, care chiar fac treabă, se aliniază ”afacerile” cu școli și grădinițe, care încearcă să maximizeze profitul inițiatorilor, dar fără a oferi servicii pe măsură.

Școala este un serviciu public și, prin lege, nonprofit. În mod normal, profitul (care oricum nu poate fi înregistrat ca atare) ar trebui reinvestit – nu redistribuit către finanțatori sub forma salariilor, primelor, achizițiilor pentru uz personal etc., fără vreun beneficiu pentru copiii/elevi. Și nu știm cum sunt folosiți banii de la stat și nici cum sunt folosite fondurile disponibilizate (adică banii din taxe și donații, în condițiile în care taxele nu au scăzut): au fost folosite pentru a îmbunătăți condițiile și procesul de învățare sau pentru a redistribui câștiguri mai mari către finanțatori / patroni / inițiatori?

Nu aș avea nimic împotriva școlilor private chiar ”for profit”, dar în condiții de piață – inclusiv cu riscurile asociate crizelor / situațiilor deosebite, cu plata TVA, cu respectarea regulilor privind ajutorul de stat etc. Dar mi se pare imoral să te bați cu pumnul în piept că ești antreprenor, când îți merge bine, acuzând, în același timp, statul că îți limitează ”independența” și ”drepturile”, dar în timp de criză să-ți pui ”pălăria” de serviciu public și să ceri ajutor – de la același stat, pe care îl înjurai când totul era bine.

Referitor la practicile ”de succes”, care ar putea să migreze dinspre privat către stat: în primul rând, nu prea sunt. Doar puține școli (și grădinițe) private pot demonstra practici inovative sau oferă programe de studiu alternative. Multe dintre ele sunt școli de fițe, chiar cu multe fițe, oferind cam același lucru ca și școlile de stat – cu mai puțini elevi în clasă și cu mai multe resurse pentru învățare – diferențele fiind cantitative și nu calitative. Acest lucru este dovedit și de rezultatele elevilor din școlile private la evaluări și examene naționale și internaționale: dacă elimini influența mediului de proveniență, nu sunt mai bune decât rezultatele elevilor din școlile publice (OECD o spune, nu eu – v. mai jos). Readuc în discuție și altă constatare (amară): mulți părinți aleg școli private (și, în general, școli de fițe) nu pentru profesori, programe de studiu sau resurse, ci ”ca să scap de amărășteni și de țigani” – cum spunea cineva.

În al doilea rând, transferul de bune practici (atunci când există) dinspre școlile private spre cele publice nu prea funcționează: personal, știu doar două școli private care fac acest transfer spre sectorul public. În plus, nu totul se poate transfera. De exemplu, cercetările arată că anumite metode și practici (flipped learning, project based learning etc.), cu succes la copii motivați, autonomi în învățare și sprijiniți de familii, nu vor funcționa la fel de bine și cu cei nemotivați, nesprijiniți de familie și cu goluri în educația anterioară (inclusiv din familie).

Deci, repet, nu discut înființarea și existența școlilor private, ci doar subliniez preocuparea excesivă a Ministerului de a nu-i supăra – neglijând, în același timp, serviciul public de educație. Dar, pentru că subiectul a suscitat reacții, iată o sinteză a unor studii privind învățământul privat, din toată lumea, cu bunele și cu rele lui.

Întâi, un ”digest” din Wikipedia

Articolul (https://en.wikipedia.org/wiki/Independent_school) este despre școlile private, inclusiv despre finanțarea lor din bani publici. Veți vedea că, în general, acolo unde există finanțarea publică are ținte clare. De exemplu, în UK, finanțarea publică vizează serviciile pentru copiii cu dizabilități sau reprezintă granturi pentru anumite tipuri de activități. Alt exemplu, în Australia, finanțarea publică se acordă dacă celelalte surse (cum ar fi taxele) nu sunt suficiente pentru un serviciu educațional la nivelul standardelor în vigoare.

O sinteză de pe blogul UNESCO

Articolul (https://gemreportunesco.wpcomstaging.com/2020/10/02/re-building-resilient-education-systems-two-lessons-on-the-privatisation-of-education-and-one-solution-emerging-from-the-covid-19-pandemic/?fbclid=IwAR2V25ebXQmN2dhKKH3sLLeBOdolf5aZ0d7O5vWfAfMTBPSKYA_yeQawxGE) se referă la unele aspecte care țin de privatizarea educației, care pot afecta dreptul la educație pentru toți / pentru fiecare, în contextul crizei provocate de pandemie (pornind de la date și rapoarte oficiale).

De exemplu, firmele de IT (mai ales giganții) nu rezolvă inegalitățile din educație, ci, chiar, le pot perpetua și accentua: dependența de soluțiile de învățare la distanță ”high-tech” a crescut influența giganților IT și, totodată, dependența de serviciile lor oferite în regim comercial. Valoarea de piață și profitul acestor firme au crescut în timpul pandemiei, în condițiile în care, în prezent, în lume, sunt cel puțin 500 de milioane de copii care nu au acces la învățarea la distanță.

De asemenea, în multe cazuri, privatizarea creează sisteme de educație non-reziliente și nesustenabile. Dependența unor sisteme de învățământ de școlile private (orientate pe profit și pe termen scurt, dependente de taxele unei populații cu venituri afectate de criză / pandemie etc.) are efecte negative. În unele sisteme (între care și cel din Marea Britanie), a existat pericolul închiderii în masă a școlilor private. În alte sisteme (cum este și cazul nostru) au existat programe de salvare a școlilor private, care au pus o presiune și mai mare pe bugetul public, oricum slăbit de pandemie. Totodată, criza a expus lipsa de protecție a profesorilor care lucrează în școli private, iar mulți copii se pot trezi, de pe o zi pe alta, în afara școlii.

Soluția pe termen lung la aceste probleme o reprezintă investiția în educația publică gratuită, combinată cu reconstrucția sistemică (cu sustenabilitatea în minte), pe baza principiilor de la Abidjan, adoptate în Februarie 2019, și care se bucură de o masivă susținere internațională, inclusiv la nivelul Consiliului Europei (https://static1.squarespace.com/static/5c2d081daf2096648cc801da/t/5dc414bb9f409d285dc9abf2/1573131454068/Online+version_A4_WEB_COUV%2BTEXTE_THE-ABIDJAN-PRINCIPLES_Nov_2019.pdf?fbclid=IwAR05TObHZ11vYqLbb5Ft7O603VReW-S9uw0qWBExYwB_5Qhbgw4kQym6uSM). Aceste principii, în virtutea apărării dreptului fundamental la educație, reafirmă obligația statelor de a furniza educație publică de calitate și de a reglementa implicarea privată în educație.

Un Brief de la OECD

Postarea (https://www.oecd.org/pisa/pisaproducts/pisainfocus/48482894.pdf?fbclid=IwAR3qdeBxOIkGCIFz_hIKCHHnIxW6bXkDoepowTKQzxz1zVAuZjif2XTN-do) se referă la rezultatele la PISA ale elevilor din școlile private. Ce mi-a atras atenția: nu există diferențe semnificative de performanță, dacă se controlează factorii economici și sociali. Deci, școlile private nu sunt mai bune decât cele publice, ci doar atrag elevi și părinți cu resurse, cu posibilități și cu statut ”mai superior” (sic!).

Educația privată în Marea Britanie

Învățământul privat din Marea Britanie are o lungă tradiție și este prezentat, la noi, ca model. Ca urmare – câteva materiale în acest sens. Întâi, o prezentare oficială, inclusiv privind accesul la fondurile publice (https://eacea.ec.europa.eu/national-policies/eurydice/content/organisation-private-education-93_en?fbclid=IwAR12VF0Kj7Bl7SSNSb-wyHlvzVZR5wqCsEREcRvs9UwNMX6Zkmu_9VWPTQ8).

Sunt și voci foarte critice. De exemplu, un articol  (https://www.academia.edu/21136219/Whats_wrong_with_private_education_2015_?auto=download&email_work_card=download-paper&fbclid=IwAR05TObHZ11vYqLbb5Ft7O603VReW-S9uw0qWBExYwB_5Qhbgw4kQym6uSM), cu foarte multe date și argumente (istorice, economice, politice, filosofice etc.), în care autorul dă un răspuns tranșant (”NU”) la întrebarea: ”chiar este nevoie de școli private?”. Este o discuție despre elitism versus incluziune, imobilism social versus mobilitate socială. Extinderea (și puterea mai mare acordată) sectorului privat în educație contribuie la perpetuarea elitismului, la adâncirea disparităților sociale și la imobilism social. Autorul consideră, chiar, că existența sectorului educațional privat din Anglia reprezintă o amenințare la adresa democrației.

Educația privată în SUA

Încep cu experiența negativă a SUA privind susținerea, cu fonduri federale ( = bani de la stat) a instituțiilor de învățământ superior ”for-profit” (https://www.aeaweb.org/articles?id=10.1257%2Fpol.20180265&utm_campaign=Economic%20Studies&utm_source=hs_email&utm_medium=email&utm_content=88230626).

Tot la ei (ca de altfel, și în Marea Britanie) școlile private au devenit motoare ale adâncirii inechităților sociale, chiar dacă se erijează, declarativ, în vehicule ale schimbărilor și mobilității sociale (https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2021/04/private-schools-are-indefensible/618078/?utm_campaign=Economic%20Studies&utm_medium=email&utm_content=117604472&utm_source=hs_email).

Tot acolo, statul California (împreună, deocamdată, cu alte patru state plus DC) a dat în judecată administrația Trump pentru că a direcționat ajutorul federal (bani publici), dedicați școlilor publice din districtele sărace, către școlile private. Articolul prezintă argumentele ambelor părți. Este aceeași dispută, între ”Black lives matter” și ”All lives matter” (adică pro și contra incluziunii și măsurilor afirmative), mutată în școli: ”poor/disadvantaged students matter” versus ”all students matter” (https://edsource.org/2020/california-sues-betsy-devos-over-rule-steering-coronavirus-aid-to-private-schools/635476?fbclid=IwAR3dhf0H01nk_osxk2xRaIYZqzt4jzO9xq27rUNgfcatTNzn5WdXHl4gUvk).

Tot din California – un articol (https://calauthorizers.org/resource/charter-authorizing-2-0-white-paper/?fbclid=IwAR3Fx5Ec353YFK6tDGMkG0KcGMmifJG33eq2Bu2360UjGHKUNKxmLaGwrYs) despre un (posibil) model de autorizare a școlilor private (”charter schools”, adică școli private finanțate public) – respectiv, propunerea unei noi abordări, bazată pe lecțiile învățate (bune și rele). Premisele acestui model sunt câteva întrebări fundamentale, care să definească anumite principii, care să aibă în vedere un ciclu de viață și care să furnizeze date în privința unor indicatori cheie. Întrebările fundamentale avute în vedere ar fi:

1. Este programul educațional al școlii un succes?
2. Este școala viabilă din punct de vedere financiar?
3. Funcționează și este guvernată școala eficient?
4. Servește școala scopurilor de politici publice ale statului – cum ar fi îmbunătățirea accesului și a echității?

Cum ar arăta o politică publică privind învățământul privat?

Pornind de la un instrument de evaluare al Băncii Mondiale (SABER – http://wbgfiles.worldbank.org/documents/hdn/ed/saber/supporting_doc/Background/EPS/SABER_Engaging_the_Private_Sector_in_Education_What_Matters_Framework_Paper.pdf?fbclid=IwAR0xYyRgBktR97qGFne5q3d2ZbzknKZ48TRibZkPHoXHFLgQgN0hgpCkrqA), școlile private sunt utile doar dacă:

• Încurajează inovația.
• Răspund public pentru rezultate.
• Promovează diversitatea în oferta educațională.
• ”Împuternicesc” toți elevii, părinții și comunitățile.

De menționat și faptul că educația privată ”low cost” (la modă în țările slab și mediu dezvoltate), nu funcționează fiind, ca regulă, de slabă calitate (https://www.academia.edu/33378259/Private_Profit_Public_Loss_why_the_push_for_low-fee_private_schools_is_throwing_quality_education_off_track_Global_Campaign_for_Education_2016?auto=download&fbclid=IwAR0nSedMd1MSCn_MI0UL5g9Brbk8wr4nRx4EElyJvEWk2NDa_zWArHechbw).

În loc de concluzie

Cum spunea cineva, educația la stat este un drept, cea la privat este un privilegiu. Văd că Guvernul ia tot mai multe măsuri în favoarea învățământului privat – deci susține privilegiile, nu drepturile. Aș înțelege, dacă ar fi rezolvat toate problemele învățământului public și învățământul privat ar fi o alternativă reală la cel public. Însă, din păcate, în destul de multe cazuri, privatul este ca statul, dar cu voie la mai multe fițe sau oferă, mai ușor, o diplomă.

Privatizarea nu este un panaceu (vezi și discuțiile privind ”academizarea” școlilor în Anglia) iar politicile publice privind învățământul privat nu trebuie să uite caracterul acestuia de serviciu public universal. Ca urmare, este nevoie nu de slăbirea, ci de consolidarea autonomiei ”instituțiilor expert”, care reglează furnizarea serviciului public de educație: nici decizia medicală (diagnostic și tratament), nici decizia privind structura de rezistență a unei clădiri și nici decizia privind curriculumul și evaluarea nu trebuie nici lăsate în mâinile politicienilor, nici luate prin votul tuturor părților interesate. Ele trebuie luate pe bază de date, pe baza rezultatelor obținute, a efectelor și impactului vechilor politici, nu pe baza unor interese de grup și nici a promisiunilor electorale, care nu pot fi, oricum, onorate.