O voce, pentru cine? Capitolul 3. Investiția în educație

Introducere

Continuăm cu analiza Capitolului 3 din  manifestului ”O voce pentru educație”, care se ocupă de investiția în educație.

Doar o constatare generală: văd că nu se dorește descentralizarea financiară și decizională, ci doar autonomizarea școlii, adică deconcentrare: adică delegarea autorități ide decizie de la nivel central la nivel local, în aceeași ierarhie.

Se menține actualul mecanism, centralizat, de finanțare. Nici în capitolul despre guvernanță, nici în cel despre finanțe nu se suflă o vorbă despre descentralizare. Reamintesc, ”decentralizare” înseamnă trecerea deciziei de la autoritatea centrală, la cea locală. Deci, în acest caz, școlile nu ar mai fi subordonate Ministerului, ci autorităților administrației publice locale, inclusiv în privința finanțelor. De altfel, și în prezent, conform legii, ordonatorul principal de credite al școlii este autoritatea locală (cu banii de salarii, este o abatere de la această regulă – ar fi de discutat și acest subiect).

Mai mult, tendința universală este de descentralizare – din motive ușor de înțeles – ce țin, de exemplu, de răspunderea publică (primarul este mai aproape de cetățean decât Ministrul) și pentru că primarul este ales, iar Ministrul nu. De aici și standardele de finanțare, care au fost concepute tocmai în acest sens, pentru a ne asigura că  autoritatea locală folosește banii în scopul pentru care au fost alocați (respectiv, pentru asigurarea dreptului la educație). Important: respectarea standardelor este monitorizată și evaluată periodic. De exemplu, în UK, se face în fiecare an audit financiar, cu atenție acordată achizițiilor, care să fie în limitele prețurilor medii practicate, iar de bunurile și serviciile achiziționate să beneficieze, realmente, copiii, toți copiii, în funcție și de prioritățile și diferențierile în alocare.

Descentralizare nu înseamnă, deci, autonomizarea școlii – aceasta fiind deconcentrare (trecerea autorității de decizie de la niveluri ierarhice superioare la cele inferioare). Deci, atribuții care sunt ale Ministerului sunt delegate spre inspectorate (sau spre ce va fi în locul lor) și spre școli. Dar, peste tot unde s-a făcut așa, se introduc aceleași mecanisme de feedback și control, de care vorbeam mai sus, pentru a se asigura respectarea drepturilor fundamentale – de exemplu, ca banii pentru copii defavorizați să ajungă la acești copii, nu la concursuri și olimpiade sau la dotarea cabinetului directorului. Aceste mecanisme de feedback și evaluare lipsesc, de altfel, în întregul document. Simpla menționare a unor astfel de funcții (de exemplu, evaluarea făcută de ARACP) nu suplinește descrierea buclei de feedback și a deciziei pe baza acestui feedback.

1. Alocarea unei finanțări globale în educație de 15% din bugetul național…

Poate fi OK. Sau nu – depinde de modul de operaționalizare. Chiar nu știu dacă, într-adevăr, constituirea bugetului educației având ca referențial bugetul național este mai bună decât cea cu referențial PIB. Știu doar că, la nivelul UE, se folosește PIB-ul ca referențial, împreună cu alocarea per elev/student, pe niveluri de învățământ (în EUR, să fie posibilă comparația). De altfel, și studiile Băncii Mondiale, OECD, McKinsey și altele, merg pe o alocare per student / elev, constatându-se, de exemplu, că până la o alocare de circa 9000USD/an/elev, există o corelație între performanța sistemului și finanțare; după acest prag, nu (deci, nu mai are rost să aloci bani în plus, pentru că performanța sistemului nu va mai crește. Dar, mai avem până acolo…

Din ce am citit, opiniile specialiștilor (mă rog, celor care se consideră specialiști) merg de la o estimare că nu va fi nicio îmbunătățire semnificativă (bugetul ajungând undeva la 3% din PIB), la opinia că, astfel, s-ar dubla bugetul educației. Aici mai sunt necesare clarificări și completări, de exemplu dacă (așa cum ar trebui), în acești 15% se includ și finanțarea complementară și cea suplimentară, cheltuielile private și fondurile extrabugetare atrase de școli, cheltuielile altor ministere cu educația, fondurile europene etc.

În plus, în așteptarea simulării bugetare promise (într-un comentariu la prima postare din serie), alocarea 80/20% mi se pare din pix.

2. Păstrarea finanțării per elev. Modificarea modalității de calcul a finanțării per elev…

Intenția este nobilă, măcar să se pună în practică: astfel de coeficienți de ajustare au fost incluși în toate formulele propuse de experți (începând cu 1998, tot în proiectul Băncii Mondiale), dar formulele au rămas doar pe hârtie.

Formula pare OK – marea necunoscut fiind valoarea coeficienților respectivi. De exemplu, dacă CAUAT (Coeficient de ajustare în funcție de tipul de UAT în care se află unitatea școlară – probabil cel care ține seama de gradul de marginalizare) este de 0.1, nu facem nimic. În acest caz, acest coeficient ar trebui să fie de cel puțin 1. De exemplu, într-un program din SUA, pentru reducerea efectelor pandemiei, finanțarea suplimentară variază de la 1 la 5 – deci, școlile care funcționează în cele mai defavorizate comunități primesc de 5 ori mai mulți bani, per elev, decât cele care funcționează în cele mai mai favorizate.

Am o observație la finanțarea pentru cei 20% (pregătirea profesională, evaluarea elevilor și bunuri și servicii). Aici, ar trebui ca finanțarea per elev să se îmbine cu cea în funcție de personal (pentru cheltuielile pentru dezvoltarea profesională) și cu rezultatele evaluărilor (elevilor, profesorilor, școlii), în sensul alocării unor fonduri mai mari școlilor cu rezultate slabe. Altfel, școlile care au cea mai mare nevoie de aceste fonduri, vor primi numai o fracțiune din ce ar avea nevoie.

Opinia mea este că finanțarea standard – de-aia e standard – să fie uniformă, fiind răspunsul statului la un drept fundamental, cel la educație. Toți banii în plus, pe criteriile menționate, ar trebui să vină ca grant de finanțare suplimentară prin program național, pe baza unui ”scor de risc” calculat pentru fiecare școală (v . Indicele de Risc Socio-Educațional – IRSE – https://hartairse.humancatalyst.ro/storage/app/public/docs/studiu.pdf, Anexa 5.3. Note de politici publice). Astfel, ar fi și mai ușor de gestionat și de folosit banii europeni prin mecanisme de tip ”global grant”.

3. Descentralizarea execuției bugetului la nivelul unității de învățământ

Mă așteptam mai multe detalii, aici, dar, în principiu, se merge pe deconcentrare și nu pe descentralizare. Poate fi o soluție (deși sunt pentru descentralizare, în condițiile deja menționate). Dar, cum am spus și mai sus, cu două mențiuni.

Prima se referă la înlocuirea finanțării prin subvenție per elev, cu finanțarea prin grant per elev. La fel se face și în învățământul superior și, astfel, conducerea universității poate folosi acești bani cum consideră, nefiind capitole și articole bugetare fixe, care împiedică sau îngreunează transferul resurselor de la un capitol la altul. În plus, banii necheltuiți pot fi folosiți în anii următori (cu restricții, dar care pot fi ridicate).

Al doilea comentariu se referă la introducerea unor mecanisme clare de răspundere publică, de feedback și control în timp real. Chiar dacă evaluarea este făcută, se pare, de ARACIP, nu putem aștepta 2, 3 sau 5 ani ca să constatăm că lucrurile nu merg cum trebuie.

Trebuie, de asemenea, luate măsuri preventive, pentru ca școlile, din motive de competențe financiare deficitare, să nu ajungă în situația de a nu avea cu ce plăti salariile sau facturile. O mențiune, să-i spunem istorică: când UK au trecut la acest sistem, în primii ani, multe școli, cu directori mai puțin buni pe partea financiară, au ajuns să cheltuie mai mult decât primeau. Ca urmare, s-au creat agenții de finanțare, care ajutau școlile în constituirea și execuția bugetară. S-au creat, astfel, mecanisme flexibile de finanțare – inclusiv posibilitatea unor împrumuturi, fără dobândă, care trebuiau restituite din alocările din următorii trei ani, din economii. Deci, directorii erau obligați, astfel, să fie foarte atenți cu banii și să facă economii. E un model interesant, cred eu, și pentru noi: tot în proiectul Băncii Mondiale a fost propusă revitalizarea vechilor Centre de Execuție Bugetară, ca Centre de Servicii Financiare, Logistice și Juridice pentru școli.

4. Majorarea alocării pentru categoria de cheltuieli ”bunuri și servicii”…

Structura nu este diferită de cea actuală și nu cred că garantează o distribuire în funcție de nevoi (vezi observațiile de mai sus). De acord cu propunerea unor alocări distincte pe categorii (mai ales pentru dezvoltarea profesională)  – propunere care s-a mai făcut, în trecut, inclusiv în urma unor proiecte cu finanțare europeană, pentru Minister. Poate, acum, e cu noroc…

5. Interconectarea sistemelor informatice…

Un vis de aur – dar nu numai cu FOREXEBUG – și cu RNU, cu REVISAL, cu evidența populației etc. Deci, cred că acest paragraf ar trebui mutat la capitolul despre guvernanță.

Propunerea este puțin probabil să fie implementată, în opinia mea. Din 2013 am cerut conectarea bazei de date a ARACIP cu SIIIR, pentru ca directorii să nu introducă de două ori aceleași date în baze de date diferite. Și, ca să răspund unei posibile întrebări: nu aveam cum să fac acest lucru în 2013, pentru că SIIIR nu exista când a fost creată baza de date a ARACIP. Răspunsul: ba că Ministerul nu are contract cu o firmă pentru mentenanța SIIIR, ba că firma nu are zile de consultanță suficiente pentru așa ceva. Singurul rezultat: maparea SIIIR și a bazei de date a ARACIP și identificarea câmpurilor comune (care au, de altfel și definiții comune, baza ARACIP fiind creată pe baza definițiilor din BDNE, precursoarea SIIIR).

În plus, toate tentativele de conectare între baze de date ale diferitelor Ministere a eșuat, de fiecare dată, inclusiv când a existat inițiativă și sprijin din afară – de exemplu, inițiativa UNICEF privind copiii din afara școlii. Cei mai vocali opozanți ai conectării bazelor de date au fost Ministerul de Interne și Ministerul Sănătății.

Să nu uităm, SIIIR are un modul de finanțare (unde intră, automat, toate criteriile stabilite de lege), dar nu a fost folosit, după știința mea, pentru a constitui bugetele unităților de învățământ și pentru a monitoriza execuția bugetară.

Oricum, dacă se menține sistemul actual, orice formulă este de prisos: oricum școlile primesc bani, chiar dacă depășesc alocările financiare pe baza formulei.

6. Încurajarea obținerii de resurse financiare din alte surse…

Nimic nou – cam ce există și acum. Liceele tehnologice și școlile profesionale pot și acum să obțină fonduri și producție și servicii.

Dar există o mare problemă legată de echitate: școlile care au cea mai mare nevoie de aceste resurse, au și capacitatea cea mai mică de a le atrage și funcționează, de regulă, în comunități sărace – deci, unde nici finanțarea complementară nu e ce ar trebui să fie. Pentru aceste unități, este nevoie de un mecanism național de sprijin – de exemplu, acele Centre de Servicii menționate la punctul 3.

7. Profesionalizarea UFIP și alocarea resurselor necesare pentru o funcționarea eficientă a acesteia

Chestii vechi, recurente.

8. Creșterea finanțării pentru programele naționale

Se referă la programele existente – care se doresc a fi ajustate. Puțin, foarte puțin.

9. Finanțarea corespunzătoare a învățământului profesional și tehnic…

OK – este tot o problemă recurentă, nimic nou, dar paragraful cred că ar trebui mutat la capitolul despre învățământul profesional și tehnic. Coeficientul respectiv ar trebui gândit diferențiat pe calificări profesionale și pe niveluri de calificare – costurile fiind foarte diferite de la o calificare la alta, mai ales acolo unde învățământul dual nu este posibil (voi reveni la subiect, când voi analiza capitolul respectiv).

10. Încurajarea profesioniștilor să se alăture corpului tutorilor de practică…

Ok, în principiu, dar paragraful ar trebui mutat la capitolul despre învățământul profesional și tehnic. În speță, ar trebui văzut cum fac sistemele cu învățământ dual dezvoltat (Germania, Austria, Elveția) pentru a asigura acești tutori de practică, fără să perturbe funcționarea normală a firmei.

Articole Similare

Din lac în puț…

Mi-am zis să nu mai scriu despre dezbaterile în jurul legilor, dar am citit cele 280 de amendamente propuse de ”O...

Legi noi, dar nu pentru noi (5)

Am încercat să găsesc și lucruri bune în proiectele noilor legi ale învățământului, dar nu am reușit. În ultimele zile...

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.