Fără nicio discuție, salariile profesorilor trebuie mărite, existând numeroase motive și argumente în acest sens.

Dar nu oricum: discuțiile de acum despre salarizarea profesorilor confirmă ceea ce spun de vreo 10 ani: politicile otova nu dau rezultate. Ca urmare, răspunsul la întrebarea: ”Va duce creșterea salariilor profesorilor la îmbunătățirea calității educației?” Răspunsul este… filosofic: depinde! Câteva aspecte documentate de analize și cercetări:
1. O creștere otova a finanțării educației (cum spunea cineva – ”regula de trei simplă”) va îmbunătăți starea școlii DOAR până la un punct. OECD arată că o creștere a bugetului educației până la un anumit prag (identificat, statistic, la o finanțare per capita de circa 9000 USD/an) se corelează cu îmbunătățirea rezultatelor la PISA. Dincolo de acest prag, finanțarea și rezultatele nu se mai corelează. Pragul respectiv asigură, printre altele, salarii decente profesorilor, astfel încât supraviețuirea să nu mai fie principala preocupare.
2. Salariile profesorilor din RO nu ar trebui corelate cu salariile profesorilor din alte sisteme (cu ”capra vecinului”), ci cu puterea economică și de cumpărare. De exemplu, salariile sunt corelate cu PIB/locuitor/an (OECD și McKinsey): țările OECD au salariul DE INTRARE în sistem la nivel de 75% din PIB/locuitor/an. Cele performante, la 90%-100% din PIB/locuitor/an. Se poate face ușor calculul: la PIB-ul actual din RO salariul DE INTRARE brut ar trebui să fie cam la nivelul salariului mediu pe economie (așa cum s-a promis, dar…), deci o mărire cu circa 50%. Trebuie să mai reținem și că sistemele cu cele mai mari salarii pentru profesori NU sunt și cele mai performante, dar sistemele cu cele mai mici salarii pentru profesori (sub pragul minim de supraviețuire) au CELE MAI SLABE performanțe. Deci, salariul ajută, dar nu rezolvă problema calității educației.
3. Diferențele interne de salarizare (între salariul maxim și cel minim) sunt uriașe – printre cele mai mari din UE. În majoritatea sistemelor performante diferențele între salariul minim și cel maxim nu depășesc 20% (la noi, cam 120%). Mai mult, creșterile salariale în sistemele performante NU se acordă, preponderent, pe ”vechime”. ”Vechimea în muncă” reprezintă un procent mic în calculul salarial, dar ”vechimea în organizație” este considerată, pentru a încuraja fidelizarea. Creșterile se acordă, mai ales, în funcție de responsabilitățile pe care le ai, într-un concept coerent de management al carierei (care la noi nu există): vrei bani mai mulți, înveți să faci ceva în plus (de exemplu, te specializezi în educație remedială, pregătire olimpici, lucrul cu copiii autiști, mentorat, management educațional, inspecție/evaluare instituțională etc.) și chiar faci acel lucru.
4. Ca urmare, ai nevoie de un management eficient al performanței și al carierei, bazat pe date abundente, colectate în timp real – concepte complet străine pentru conducătorii noștri.
5. Pentru a îmbunătăți rezultatele la nivel de sistem, sistemele performante alocă salarii (și alte resursele) mai mari acolo unde riscurile de eșec școlar sunt cele mai mari și unde condițiile din comunitatea în care funcționează școala sunt cele mai nașpa. Pentru copiii demotivați – flămânzi, abuzați, descurajați de familie să învețe – ai nevoie de cei mai talentați profesori (și mai puțin în școlile de fițe, unde copiii învață singuri, adesea în ciuda școlii, și sunt sprijiniți de familie). De aceea aș mări salariile diferențiat, în raport cu valoarea unui indice de defavorizare a școlii (propunere pe care am explicat-o cu alt prilej): mai mult (plus facilități suplimentare) pentru profesorii din școlile în care nu vrea nimeni să meargă, până la un nivel în care toată lumea ar vrea să meargă, mai puțin pentru profesorii care predau în școlile în care toți elevii sunt favorizați. Acolo, indiferent de profesori, rezultatele vor fi tot bune, resursele pentru învățare vor fi din abundență și vor fi întotdeauna profesori doritori (cei care preferă o viață mai comodă). Ca să nu-mi sară în cap elitiștii: studiile arată că influența profesorului bun asupra rezultatele elevilor favorizați este de 10% creștere în 3 ani, în timp ce pentru elevii defavorizați, această influență este de la 40% creștere în trei ani (după unele studii) la peste 50% creștere în trei ani (după alte studii).
6. Legea trebuie aplicată unitar: nu știu cum se întâmplă, dar, de fiecare dată, profesorii sunt ultimii care beneficiază de prevederile favorabile ale legii (inclusiv prin prorogări de termene), dar primii la tăieri.
7. La noi sunt două politici de succes: ”să moară și capra vecinului” și ”noi vrem democrație, dar nu pentru căței”: de ce, la urma urmei, trebuie să avem aceeași lege pentru toți bugetarii și nu legi specifice, la nivel de sector? În toate ierarhiile de salarizare de până acum profesorii sunt ultimii și politicienii și ”șefii” politici, primii. Oricum toate componentele managementului resurselor umane (recrutare, selecție, normare, evaluare, dezvoltare profesională, disponibilizare etc.) sunt diferite de la un sector la altul, pentru că sunt reglementate de legi speciale, nu de legea generală (Codul Muncii). Dacă ar exista legi speciale ȘI pentru salarizare, nu ar fi nevoie, de fiecare dată, să schimbi salarizarea la tot poporul când vrei să mărești salariile unei anume categorii. În plus, poți aloca resursele eșalonat, în funcție de prioritățile de dezvoltare din planul de țară (absent, la noi) și ai putea ajusta mai ușor nivelul salariilor în funcție de cererea și oferta de pe piața muncii.