Am fost, toată viața, om al sistemului (nu politician, să ne înțelegem), greșeala mea fundamentală fiind credința că pot schimba ceva în sistem, din interior – inclusiv criticând pe ici și pe colea. Cu mintea de acum, aș alege, poate, altă cale, dar nu mă erijez, la ieșirea din sistem, în ”societate civilă”. Pozițiile mele au fost și rămân din perspectiva internă, a omului de și din sistem.

Văd, din nou, cum societatea civilă încearcă să ia locul statului, în ciuda experiențelor negative recente. Nu cred că este rolul activiștilor din ONG să treacă pe posturi de demnitari, consilieri sau în funcții publice și nici să facă politici publice. Rolul lor este să ofere date, argumente, care să oblige statul, prin mobilizarea opiniei publice și prin presiune electorală, să facă ceea ce trebuie. Motivele sunt multe. De exemplu, trei astfel de motive:

• Evidentul conflict de interese: nu poți fi critic acerb al statului doar până ajungi consilier sau până ocupi un post în administrația publică. Vă pot da exemple de ONG-iști care, după numire, din critici duri au ajuns apărători (fie și numai prin tăcere – adică, minus o voce critică) ai aceluiași stat, criticat anterior cu înverșunare.
• Experții din ONG stăpânesc bine un domeniu (de regulă) îngust de expertiză (atunci când stăpânesc ceva), fără să aibă, de cele mai multe ori, o înțelegere sistemică, mai ales privind interdependențele intra- și inter-sistemice. De exemplu, relația dintre politicile specifice (curriculare, privind formarea personalului, privind funcționarea serviciilor sociale etc.) și cele generale (financiare, de resurse umane, privind administrația publică, sănătate și siguranță, protecția datelor etc.). Ca urmare, ținta activității unui astfel de reprezentant al societății civile devenit, brusc, om de sistem, este, de regulă, îngustă. Chiar dacă reușește să introducă o schimbare punctuală, impactul este limitat și reversibil tocmai din cauza interdependențelor de care vorbeam și a homeostaziei, inerente, a sistemului, în ansamblul său. De exemplu, poți avea cel mai tare (pe hârtie) sistem de inspecție școlară sau socială, dacă nu ai inspectori integri și competenți, dacă nu finanțezi corespunzător activitatea de inspecție, dacă nu ții cont de rezultatele inspecțiilor prin măsuri remediale sau cu politici noi, tot degeaba e: inspecția nu-și va realiza misiune și nu va face decât să întărească vechile practici.
• Acceptând ”racolarea”, ONG-iștii vocali, foști critici ai sistemului, își pierd credibilitatea: când ești în afara sistemului, îl înjuri, când ești în sistem, îl lauzi sau taci. Când (inevitabil) ieși din sistem și începi iar să-l critici, mai poți fi credibil? Mai ales când ceea ce ai făcut sau propus este anulat sau neglijat.

De aceea, cred eu, societatea civilă trebuie să rămână societate civilă și să contrabalanseze puterea statului, fără să încerce să-i ia locul. Iar instituțiile statului trebuie să-și crească oameni de stat și experți în administrație, care să înțeleagă resorturile intime ale administrației publice centrale și locale și care să creeze politici publice coerente, pe baza rapoartelor, datelor și solicitărilor societății civile și ale experților din domeniu, analizând și politici publice de succes de prin alte părți.

Dar, din păcate, marea majoritate a politicienilor, atunci când nu vizează doar bani și putere, se pricep la orice și nu vor recunoaște, nici în ruptul capului, că alții se pricep mai bine decât ei la domeniul administrat. În cei 30 de ani în care am interacționat cu zeci (sute?) de demnitari din Ministerul Educației și din Guvern, am întâlnit 1 (unul) care a spus: ”dacă tu, ca expert, în care am încredere, zici că e bine, atunci semnez”.

Pentru politicieni, ca temă de reflecție, epitaful lui Andrew Carnegie (sugerat de el însuși, se pare): „A man who knew how to enlist in his service better men than himself.” (În traducere: ”Un om care a știut cum să recruteze oameni mai buni decât el”).