Educație și gândire critică: luați, de aici, cu ideologie

Îmi place discuția pe concepte, dar nu cea prin care sunt promovate, ca adevăruri absolute (deci libere de ideologie), aserțiuni vădit ideologice. De exemplu, unii termeni sunt nomina odiosa, la modul absolut, doar pentru că ar putea reflecta o ideologie cu care unii nu sunt de acord. Problema este că acele înțelesuri, acele definiții, nu sunt (atât de) unanim împărtășite cum se sugerează. Doar două exemple.

Primul: un influencer spune că ”Indiferent de aparent bunele intenții teoretizate de conceptul „gândirii critice”, covârșitoarea majoritate a elevilor și părinților care aud sintagma „gândire critică” înțeleg „nu trebuie să iau de bun ce aud la școală, am obligația, și e bine, să pun la îndoială orice”.

Eu, personal, nu știu niciun profesor, cât de cât …profesor, să înțeleagă gândirea critică în această accepțiune și nici să o promoveze, astfel, în rândul părinților și al elevilor. De asemenea, părinții discută, pe grupurile lor, cu totul altceva decât sofisticării de tip ”gândire critică”. Doar câțiva impostori – pardon, experți – promovează ceva similar și da, unii părinți se uită în gura lor. Deci, hai, treacă, și să mergem mai departe și să analizăm concluziile trase.

Această aserțiune (nesusținută, repet: nu știu de unde a apărut această ”majoritate”, în urmă căror analize, cercetări și chiar opinii personale – documentate – în afara celei proprii) este folosită pentru a concluziona că: ”școala trebuie să transmită cunoaștere, să formeze mecanismele, metodele, mentale ale gândirii și să cultive discernământul. În concluzie: nu mai folosiți sintagma „gândire critică”, folosiți în locul ei „discernământ””.

Concluzia este (poate fi?) adevărată, dar doar dintr-o anumită perspectivă …ideologică. De exemplu, eu am o mare problemă cu ideologia ”transmiterii cunoașterii”, unidirecțională, de la școală/profesor la elev.

Dincolo de faptul că creierul uman nu este ”vas” (de umplut), nici ”hard drive” sau ”foaie albă” (de inscripționat), dincolo de ultimele date de cercetare (începem să știm, cu dovezi științifice, cum anume se construiește cunoașterea) și dincolo de faptul că tot la școală am învățat că ”dubito, ergo cogito”, am niște întrebări, ca profesor: Care cunoaștere trebuie transmisă? Câtă cunoaștere ? Toată (cam greu…)? Dacă nu toată, cine face selecția cunoașterii bune, frumoase și adevărate? Pe baza căror criterii (și valori)? A cui cunoaștere (a profesorului, a preotului, a părinților, a influencerilor)? Nu ne-a învățat, deja, istoria, că o cunoaștere, ”valabilă” la un moment dat, nu mai este la fel de ”valabilă” ulterior (că Pământul este plat, că lumea în care trăim a fost creată, în 7 zile, acum aproximativ 7500 de ani, că sclavia umană este firească, că ai tot dreptul să-ți omori nevasta și copiii în bătaie etc.)? Mai mult, acum știm, de exemplu (teoretizat și dovedit experimental), că lumea în care trăim nu e nici newtoniană, nici euclidiană (așa cum, încă, ”transmite” școala ca adevăr absolut, de altfel…).

Definiția ”de dicționar” a ”gândirii critice” este (de exemplu, în Oxford Dictionary): ”the objective, systematic, and rational analysis and evaluation of factual evidence in order to form a judgement on a subject, issue, etc.” (https://www.oed.com/search/dictionary/?scope=Entries&q=critical%20thinking ). Se vede, de aici, că ”discernământul” (capacitatea de a evalua, adică de a ”da valoare”, de ”a judeca” și a alege pe bază de criterii și valori) este doar o parte din concept: gândirea critică mai cuprinde capacitatea efectivă și deținerea instrumentelor necesare pentru analiza obiectivă, sistematică și rațională a dovezilor factuale, în scopul evaluării și judecării lor. Deci, acea ”formare a gândirii” de care vorbea respectivul influencer, dar, mai mult carteziană decât stoică.

În plus, cine a citit (cât de cât) despre educație, știe că acest concept a apărut tocmai pentru că școala tradițională (în forță la noi și care trezește multe nostalgii) transmite, dogmatic (”crede și nu cerceta!”, ”dacă nu zici ce spun eu, ți-o iei!”), adevăruri incomplete, deformate, selectate în funcție de o anumită ideologie – respectiv, în funcție de ce crede profesorul.

Ce vreau să spun aici: există, în educație, multe definiții ale ”gândirii critice”, care dezvoltă, explicitează și operaționalizează acest înțeles, dar tot pe baza unor ideologii. Ca urmare, și opțiunea pentru orice înțeles al ”gândirii critice” este ideologică (inclusiv pledoaria mea, de acum). Dacă ne uităm chiar la definiția de mai sus: ”obiectiv”, ”sistematic” , ”a evalua”, ”a judeca” și, mai ales ”rațional”, toate aceste concepte au nșpe definiții, toate susținute ideologic.

Deci, pentru mine, gândire critică înseamnă inclusiv să-ți clarifici și să explicitezi, pentru alții, propriile premise ideologice ale unei anumite definiții a conceptul de ”gândire critică”. Dacă suntem de acord că o societate liberală este mai bună decât una totalitară (da, este o opțiune ideologică!), a gândi critic înseamnă și:

  • Să fii capabil să recunoști ideologia care îți fundamentează analiza (ceea ce influencerul nostru nu face).
  • Să admiți că punctul tău de vedere este fundamentat pe valorile, principiile și criteriile respectivei ideologii (ceea ce influencerul nostru nu face).
  • Să admiți că pot exista și alte puncte de vedere, fără a le ridiculiza și a le minimaliza, împreună cu susținătorii lor (ceea ce influencerul nostru nu face).

La urma urmei, ”adevărul absolut” este un concept discutabil. De exemplu, un filosof spunea că ”obiectiv înseamnă universal subiectiv” – deci, adevărul este o problemă de acord interpersonal. Pe de altă parte, lumea în care trăim va mai putea continua să existe numai dacă vom accepta coexistența diferitelor ideologii și vom renunța la lupta, pe viață și pe moarte,  pentru înlocuirea unei ideologii cu alta.

Al doilea exemplu: reacționând la postarea primului influencer, alt influencer spunea (postarea este fără diacritice): ”La fel de nociva este „scoala trebuie centrată pe elevi”, de au creat unii o monstruozitate institutionala în care elevul e un fel de șef peste profesori, iar parintii directori peste școală. Un dicton care a promovat ireponsabilitatea in scoli si a delegitimat profesorii.”

Despre acest comentariu, mai puțin, întrucât a discuta despre educație în termeni de ”cine e șeful cui” iese din sfera educației și intră într-o sferă cazonă și politică. În plus, nu am găsit nicăieri, în lecturile mele despre educație, această descriere. ”Școala centrată pe elev” descrie, din câte știu, nevoia de a defini ”învățarea” (și nu ”predarea” – horribile dictu) ca misiune principală a școlii. Adică, școala să fie centrată pe cum se dezvoltă, pe ce învață, pe cum se comportă cei care învață (elevii), experiențele de învățare (că le spunem lecții sau altfel, nu are importanță) fiind construite pentru a obține anumite rezultatele ale învățării la elevi nu pentru că le are profesorul în plan. Deci, o recentrare a educației: de la input (curriculum, manuale, echipamente, comportamentul profesorului la clasă), la rezultate (cu ce rămâne un elev la sfârșitul unei lecții, al unui an școlar, al unui ciclu de învățământ).

Desigur, tot o ideologie este și asta (al cărui adept sunt, recunosc). Dar nu cred că poate cineva să nege că școala este și socializare (școala transmite o anumită cultură dominantă – nu doar ”cunoaștere”), dar și, în același timp, individualizare, adică un mod esențial prin care putem deveni ”cea mai bună variantă posibilă a noastră, ca oameni”. Însă, ce anume înseamnă ”cea mai bună variantă”, este o altă discuție – tot ideologică…

Articole Similare

Pledoarie pentru ieșirea din bulă

Când nu am ce face (cam jumătate din timp), citesc. Sau asist (mai ales asincron, din comoditate) la discuții. Ultima:...

Din nou, despre homeschooling

La fel ca în cazul consumului de droguri, și în cazul homeschooling-ului statul român preferă soluția bâtei (comodă,...

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *